Într-o scenografie subtilă și straniu familiară, Galeria Jecza marchează debutul său în București cu expoziția „New Tenant | Sunshine Noir” semnată de Marius Bercea, unul dintre cei mai rafinați pictori figurativi ai generației sale. Găzduită de spațiul Scânteia+ (în spatele Casei Presei Libere) până pe 13 iulie 2025, expoziția aduce împreună pictură, desen și instalații într-un discurs vizual dens și stratificat.
Curatoriată de Tevž Logar, expoziția se inspiră declarativ din piesa „Noul Locatar” a lui Eugène Ionesco, dar, în subtext, este și o meditație despre spațiu și memorie, despre interior și exterior, despre ce aducem cu noi atunci când „ne mutăm” – fizic sau sentimental. Picturile devin ferestre către o realitate fragmentată și viscerală, în care luminile calde ale Californiei se întâlnesc cu detalii familiare ale estului european, rezultând o atmosferă de noir estetic, filtrat prin filtrele unei nostalgii suprarealiste.
Teatru vizual și obiecte cu voce proprie
În New Tenant, spațiul expozițional este tratat ca o scenă. ”Ochii Herei”, smulși titanului Argus, nu sunt aruncați pe o coadă de păun, ci te privesc aleatoriu ba de pe o draperie, ba de pe un ghiveci. Obiectele aparent banale devin elemente de recuzită într-o dramaturgie a singurătății și alienării. Nimic nu este întâmplător: fiecare obiect, culoare sau inserție are o funcție afectivă și narativă. Atmosfera e când domestică, când apăsătoare și creează o tensiune care se simte, mai degrabă decât se înțelege pe de-a-ntregul.
Dacă în piesa ”Noul locatar” a lui Eugène Ionesco, personajul central umple obsesiv spațiul cu obiecte, într-o acumulare fizică ce devine treptat sufocantă, absurdă, neliniștitoare, în New Tenant | Sunshine Noir, Marius Bercea pare să ducă acest gest mai departe, dar pe un alt plan: nu doar că își „populează” expoziția cu o multitudine de elemente – picturi, instalații, fotografii, colaje –, ci și cu o încărcătură invizibilă, dar apăsătoare: o densitate de amintiri, reflecții și ecouri puternic încărcate sentimental.
Dacă acel chiriaș al lui Ionesco colecționa obiecte ca mecanism de apărare sau evitare a realității, Marius Bercea pare să adune fragmente de memorie și istorie vizuală pentru a construi o altă realitate, una poetică, tensionată, suprapusă. Spațiul nu se umple doar cu forme, ci și cu timp. Cu reverii. Cu tăceri pigmentate.
O nouă Venus, între consumerism și alienare
La intrarea în hala de la Scânteia+ te întâmpină o instalație pe care Marius Bercea o propune ca imagine ce funcționează ca un pivot vizual și conceptual al expoziției: o femeie îmbrăcată în pijamale, așezată într-un burger supradimensionat – o compoziție care trimite deliberat la celebra Naștere a lui Venus de Botticelli.
De această dată, Venus nu se mai naște din spuma mării, ci din miezul pufos al unei epoci marcate de fast-food, consumerism și alienare domestică. Pijamaua înlocuiește nuditatea idealizată, semnalând un alt tip de intimitate — una banalizată, pasivă, în care corpul feminin nu mai e sacralizat, ci absorbit de cotidian.
Burgerul devine scoica modernă, grotescă, a unei zeițe resemnate: nu mai este în adorare, ci în stand-by. Privirea nu cere divinizare, ci atenție. Poate compasiune. Poate un scroll.
Deși pare, lucrarea e mai mult decât o glumă plastică sau o critică socială ușor de digerat. Este un comentariu asupra modului în care simbolurile, miturile și dorințele sunt reciclate vizual și golite de forța lor originară, înlocuite de versiuni derizorii, ambalate, comode. Totul devine accesibil — și, prin asta, lipsit de mister.
În contextul expoziției New Tenant | Sunshine Noir, instalația funcționează ca o metaforă a locuirii în propria epocă: o epocă în care și zeițele stau în pijamale, iar templele sunt mall-uri, fast-food-uri sau clădiri abandonate.
Marius Bercea – pictorul memoriei stratificate
Marius Bercea s-a născut în 1979 la Cluj-Napoca și este o figură-cheie a Școlii de la Cluj, alături de Adrian Ghenie, Victor Man sau Ciprian Mureșan. Absolvent al Universității de Artă și Design din Cluj, unde și predă în prezent, Bercea este cunoscut pentru lucrările sale care ”documentează” transformările postcomuniste din România, inserate într-un imaginar hibrid între nostalgie, exotism și proiecție personală.
Lucrările sale au fost expuse internațional – de la Londra la Los Angeles – iar stilul său e recognoscibil prin compoziții largi, cromatică sofisticată și o abilitate rară de a suprapune timpi istorici, politici peste spații individuale.
L-am întâlnit pe Marius Bercea printre luminile și umbrele care cad mereu altfel în spațiul de la Scânteia+. S-a arătat dispus să fie provocat, la rându-i, cu ceva întrebări. Am stat de vorbă cu artistul clujean despre felul în care construiește aceste universuri picturale stratificate, despre memorie, simboluri recurente, spații încărcate și felul în care o pictură poate deveni, uneori, o formă de locuire afectivă.
Cum începe o lucrare pentru tine? Cu o imagine pe care o creezi în minte? cu o fotografie? cu o idee, o stare?
Marius Bercea: Munca de atelier, în fapt, este construcția unui mozaic de incertitudini. Norul de inspirație și de idei este o instituție eterică ce se mișcă cu foarte mare rapiditate. Practica în atelier dezvoltă o serie de paralelisme și discontinuități, popasuri abrupte între iluzie și realitate. Ca și dinamică, explorările personale apar la intersecția dintre “arhiva istorică“ și a “accidentului plastic”.
De obicei, sistemul de lucru pe care îl folosesc funcționează într-un raport dual. Sunt lucrări pe care le vizualizez anterior, urmând doar să le execut până la cel mai mic detaliu. Există, de asemenea, situația în care ”hazardul” și “arpegiile accidentale” îmi stabilesc o ordonare a gândului, a gestului și a deciziei. Este un soi de călătorie fără o destinație precisă, o hartă fără marcaje, un survolaj ulisian.
Vizita unei idei strălucite este rarisimă, e atât de specială încît nu ai nevoie de o agendă și un creion să o notezi. Ideea care ramâne e la fel de proaspăta și trece cu succes testul termenului de valabilitate, de aceea încerc să acționez imediat, să o pun în practică sub impulsul unei trăiri intense de moment.
Lucrezi cu schițe sau te lași condus de intuiție și vibe-ul de moment?
Marius Bercea: Consider că aplicarea rațiunii conștiente asupra sensibilității individuale stabilește un prim mecanism automat. Henry Miller spunea că: ”Libertatea este precizia interioară strictă a unui ceas elvețian combinată cu nechibzuința absolută”.
Pictura este un mediu cu posibilități infinite.
Folosesc o recuzită vastă, în momentul în care pregătesc o serie de lucrări. Autocritica si autochestionarea, examenul intuiției, coregrafia gândului, colajele conceptuale, abandonarea voită a unor piese și redescoperirea lor. Practic, folosesc tehnici analog, desene pregătitoare, colaje tradiționale, mici machete 3D, fotografie, arhivă digitală și memoria.
Ce rol joacă memoria personală în compozițiile tale?
Marius Bercea: Există o serie de lucrari/ teme care revin recurrent.
Experiența copilăriei în Romania anilor ’80, experiența modernizării și tranziției către un sistem democratic, jocurile copilăriei, arhitectura recreaționala a anilor ’70-’80, peisaje suspendate în spațiu și timp, portrete ale unei generații, etc.
Juxtapun astfel mai multe straturi ale memoriei, care dupa un timp de reflexie compun o realitate.
Lipsa voită a indiciilor nu e întâmplătoare. Recreerea fidelă a unei amintiri poate distruge acea memorie.
Cât de mult construiești și cât de mult lași lucrurile să „scape de sub control”?
Marius Bercea: Modul meu de lucru este extrem de haotic și dezordonat. Folosesc multe unelte, mă feresc constant de albul intimidant al pânzei și al hârtiei, de aceea încerc să provoc un hazard controlabil și să mă desfașor atât pe planul orizontal, cât și pe cel vertical, într-o coregrafie cvasi/acționistă.
Lucrez concomitent pe mai multe pânze, care îmi dictează dinamica de lucru.
Revin peste lucrări începute, abandonate, am mai multe “bancuri” de lucru.
De asemenea, operez și mult mai controlat, având prestabili într-o producție cinematografică, fiecare cadru, replică, intonație, care sunt mediate de un dialog ochi/mână, mult mai rațional.
Autocritica și autochestionarea sunt, din nou, umbrela protectoare a întregului modus operandi.
Orașul pare o prezență constantă în lucrările tale. Ce înseamnă urbanul pentru tine?
Marius Bercea: Descoperirea acestei “Architecture of the Sun” și sentimentul familiar al modernismului austriac în dezvoltarea urbanistică din sudul Californiei a reprezentat un factor de interes încă din 2012/2013.
Stabilirea unui sistem de urbanizare și un soi de „icon” al modernismului în California, care e similar cu cel din Viena–Salzburg–Linz, chiar și cu extensii în anumite zone din fostul Imperiu Austro-Ungar.
Orașul abandonat, ca și efect al “the very fast industrialization” după momentul post-Gold Rush, a apărut metaforic ca și o Siberie a Vestului. Aceste situri au fost ulterior colonizate de grupuri „itinerante”, precum Barker Ranch, un fost depozit minier care a devenit spațiul locativ al Manson Family.
Stilul de viață arhaic, într-o societate atroce a culturii pneurilor și consumerismului, se suprapune astfel literaturii vagabondajului beatnik, unor căutări spirituale, constrângeri și adaptări sociale.
„America fără Etaje” – Ilf și Petrov, „America” lui Kafka și Baudrillard, „Vagabonzii Dharma”, ”Big Sur”, ”Pe drum”, ”Călătorul singuratic”, ”The Town and the City” a lui Kerouac, „Vise de pe Bunker Hill”, „O să vină și primăvara, Bandini”, „Întreabă praful” a lui John Fante, „Drumul către Los Angeles” și alte lecturi de Bukowski, „Cioburile” lui Bret Easton Ellis, sunt o parte din lecturile care mi-au cartografiat interesul către un teren de explorare la „fața locului” și, de asemenea, raportul asumat de cetățean care se perindă între centrul periferiei și periferia centrului.
Ai o fascinație pentru România postcomunistă, dar și pentru imaginarul occidental. Unde te simți mai acasă, vizual vorbind?
Marius Bercea: Ambele fascinații pe care le-am avut sunt atinse de melancolie sau de “bucuria de a fi trist” cum o numea Victor Hugo.
Experiența formativă și juxtapunerea Est-Vest joacă un rol important în cercetările din ultimii 10/15 ani.
Andrew Berardini, un prieten, curator, scriitor și posesor de alte vignete artistice, mare devorator de Calvino, stabilit în Los Angeles, are o descriere gurmand metaforică. California și Los Angeles-ul par un paradis cu visători parașutați de oriunde și pretutindeni, idealiști cinici, care împărtășesc același vis, îmbătați de Champagne Supernova, sub dealurile de ciocolată acoperite cu sirop de căpșuni, un „sunset” de vată de zahăr roz, grădini secrete cu electricitate glaciară, piscine placide, oaze în deșert și Movie Stars, realități dure, Gold Dust, parfum de cauciuc și arome de plante suculente, umbre lungi și Modern Fiction.
România și Transilvania sunt locurile unde am copilărit și m-am format. Un loc în care geografia deal/vale, cu descoperirea unei noi realități la fiecare pas pe care-l parcurgi, este totalmente diferită de orizontalitatea oceanului sau a deșertului.
Am încercat să fiu receptiv la contextul socio-cultural, să fiu în gardă cu paradoxurile generate de tranziția de la consumerism înspre economia de piață. Istoria recentă și memoria se suprapun experienței personale, astfel m-am angajat în crearea unui tablou care să surprindă o specificitate locală.
Depărtarea fizică, experiența americană, m-au împins periodic să am o lecturare panoramică și uneori detașată a mirajului tranziției.
Vizual, pentru mine, acasă este o republică pe care o numesc „Transylfornia”.
Cum alegi personajele din picturile tale? Sunt ficțiuni? Autobiografii/biografii mascate?
Marius Bercea: Au existat o serie de lecturi și observații personale în momentul deciziei de a investiga această serie de portrete.
Atmosfera acestei generații este parcă surprinsă într-o solitudine colectivă și a unui timp pietrificat.
Există o oscilație între izolare și socializare. Aceste compoziții noi cu personaje par un fel de album de absolvire, la câțiva ani după ce școala s-a terminat și viața a început.
În jurul anului 2019, an în care simbolic sărbătoream 30 de ani de la căderea Cortinei de Fier, a început organic o preocupare și o cercetare asupra schimburilor aduse de migrație, tranziție, reașezări sociale, reflectând asupra a ceea ce Svetlana Alexievici numea „timpurile Second Hand”.
Aceste lucruri, suprapuse cu experiența personală de profesor la Universitatea de Artă și Design din Cluj, m-au determinat să interacționez mai aproape cu aceste personaje „autentice”, care trăiesc în paradigma dualității: nostalgia trecutului recent, evocat de către rudele mai în etate, și orientările neoliberale ale părinților plecați să lucreze în străinătate.
Această generație de oameni, care nu mai împărtășesc aceleași repere politice și sociale cu cei care au trăit revoluția, devine un adevăr cu mai multe măști.
Ei par surprinși într-un labirint domestic, populat de o opulență vestimentară de tip „all dressed up and nowhere to go”. Relațiile lor sociale sunt incerte – în ciuda unității compoziționale, ei par într-un dialog cu propriile gânduri, decât unul cu celălalt.
Cum vezi scena de artă contemporană din România? Ce lipsește și ce te entuziasmează?
Marius Bercea: Cred că în momentul actual scena de artă din Romania este foarte bine structurată și articulată. Există câteva centre importante, în marile orașe, care ușor devin complementare în multe proiecte pe care le dezvoltă.
Actorii de pe scena de artă sunt foarte activi: artiști, galeriști, curatori, presa de artă, colecționari, instituții publice, instituții private, artist-run-spaces-uri, spații de proiecte și, mai recent, și târguri de artă. Așadar, sunt extrem de optimist.
Scena de artă românească e foarte activă și prezentă la marile evenimente internaționale de artă din întreaga lume. E o situație incomparabilă cu perioada începutului anilor 2000.
M-am întâlnit cu lucrările tale în mai multe galerii de la Art Basel Paris. De regulă ești prezent la marile târguri de artă? Ce îți place și ce te obosește în sistemul internațional de galerii și târguri?
Marius Bercea: Dinamica târgurilor de artă vine la pachet cu câteva situații care-mi stârnesc o serie de curiozități.
În proximitatea marilor târguri de artă se deschid de obicei expoziții blockbuster, atât în galerii, cât și în muzee. Așadar, îți este ușurată infrastructura culturală. Într-o singură săptămână poți naviga cultural-artistic cu foarte mare ușurință. De obicei, în marile metropole – NY, LA, Londra, Paris, Basel, HK – se deschid expoziții foarte puternice, atât cu new discoveries, cât și cu well-established artists.
La aproape toate târgurile de artă ai secțiuni dedicate artei foarte tinere sau secțiuni de artă istorică – Frieze Masters London –, unde poți vedea de aproape multe piese ascunse în colecții private, în majoritate.
Factorul social, suprapus infuziei de informații, îți induce o stare de cea mai plăcută oboseală.
Ai crescut într-o familie artistică. Cum te-a influențat asta? Cum ai evitat mimetismul?
Marius Bercea: La mine în familie, nu au existat persoane care au îmbrățișat poziția de artiști per se. Părinții mei sunt la bază profesori, le sunt recunoscător că au reușit prin natura activității lor să mă introducă, încă de foarte tânăr, la o scenă cultural studențească, prin extensie diferite festivaluri de umor, teatru, muzică, dans, studentești.
Ceea ce mă fascina erau atelierele de producție artistică, panourile scrise și desenate de mâna, culisele unde erau mașiniștii, designerii de scenă, scenografii, magazionerii, etc. Decizia de a-mi fabrica analog, propriul afiș pentru „New Tenant | Sunshine Noir” , pictat de mână, cu litere tăiate, ulterior cașerat pe un suport solid, vine și ca un soi de recuperare a unei meserii uitate, dar și ca o experiență senzorială, a acelui atelier cu parfum de culori, terebentină, borcane de zacuscă și tescovină.
Te-au schimbat paternitatea și viața de familie în raport cu munca ta? A apărut o altă sensibilitate?
Marius Bercea: Paternitatea în ceea ce mă privește s-a suprapus pandemiei și invaziei Ucrainei.
Noul raport pe care l-am dezvoltat cu fiul meu, în procesul de descoperire a lumii, a fost foarte aplicat pe date cinice „concrete”.
Cărțile de povești au fost dublate de breaking news. Violența nu a mai rămas un subiect tabu, ci o verbalizare voalat istorică a masacrului de zi cu zi.
Am agreat împreună un nou registru de comunicare prin care am demonizat răul.
Există și în expoziția de la Scânteia+ o lucrare Bertoia and Poussin, care stabilește o scenografie, un dialog între ospitalitatea modernistă, mitul și violența din „Masacrul Inocenților”, asemănătoare unui reality show. Este o metaforă vizuală care povestește ceea ce trăim și la ce asistăm zilnic. Un element de perete traforat de tip breeze block, care blochează vântul schimbării, draperia cu modelul coadă de păun, similar Ochiului Herei, care personifică ochiul omniscient Big Brother.
Există teme pe care nu ai curajul sau dispoziția să le abordezi încă?
Marius Bercea: Un cunoscut critic de artă Jerry Saltz spunea: ”do not ask what a work of art means. Ask what a work of art does to you”.
Sunt urmărit de o serie de întrebări: ce loc are artistul în societate, balanța dintre viziune și mesaj, creativitatea și gândirea critică.
Pentru cine pictezi? Ai un public ideal în minte?
Marius Bercea: Cred în descoperirea și rezolvarea misterelor imaginii, istoriei, societății. Acesta este impulsul care îmi motivează nevoia de a sta în atelier.
Publicul este foarte divers. Până anul trecut, publicul care îmi vizita expozițiile era, în majoritate, un public american, asiatic, vest-european.
Fundația Art Encounters, Galeria Jecza și Scânteia Plus mi-au lansat generoasa invitație de a expune atât la Timișoara, cât și la București. M-am bucurat nespus să interacționez cu publicul din aceste orașe.
Ce înseamnă „relevanță” pentru tine în artă?
Marius Bercea: Într-o cheie extrem de telegrafică și un răspuns scurt și la obiect, pentru mine relevanța înseamnă o viziune și un mesaj care este atent șlefuit. Iar înfrumusețarea minții apare ca și extensie imediată.
New Tenant | Sunshine Noir este o invitație la reflecție, dar și la intuiție. O expoziție care vorbește despre fragilitatea cotidianului, despre ceea ce rămâne nespus într-un spațiu locuit – sau într-o pictură.
Se poate vizita la Scânteia+, în București, până pe 13 iulie 2025, de joi până duminică, între orele 12:00 – 20:00.
*credit foto – Alina Tonigaru
