„Încă o noapte furtunoasă”: Caragiale față în față cu suveranismul

Dacă vă așteptați la un review standard al unei piese de Caragiale, nu ați nimerit articolul corect. Și nici dacă vă așteptați la o reacție cu privire la Raportul Congresului SUA, prins între auriștii lor și cei din Republică.

Ce veți citi mai departe e, mai degrabă, o poveste. M-am gândit să vă iau cu mine la Galați și să vă spun cum mi-am petrecut eu, la 19 ani, noaptea aceea nebună.

Cum vă ziceam, într-unul din weekend-urile din ianuarie am luat trenul în orașul de pe Dunăre, în care urmam să calc prima dată, pentru a vedea „Încă o noapte furtunoasă” pe textul lui Caragiale, adaptat și regizat de Alex Bogdan. Nu e prima oară când merg la un spectacol regizat de Alex. Mi-a plăcut mult Club 27 de la Teatrul Metropolis. Nu degeaba mă înhămasem la așa drum de unul singur.

Experiență completă

Totuși, acum nu vreau să vă vorbesc doar despre un spectacol, ci despre o experiență completă.

Cum ar fi să pășești singur într-un teatru modest, ascuns printre case, într-un oraș în care nu ai mai fost până acum, să pui mâna pe clanță, să treci pragul și, instantaneu, să ai o introducere mai bună decât ar putea vreodată cuvintele să-ți ofere?

Uite cam asta a fost faza aici. Cum am intrat, am fost întâmpinat de mai mult flair decât am întâlnit vreodată altundeva. Teatru pe Țeavă este un loc mic, puțin înghesuit, dar cu mai multă personalitate decât multe instituții culturale „serioase”. Un vibe atât de pregnant încât e imposibil să vii aici doar ca să „vezi un spectacol”. Vei simți mult mai mult de atât.

La un pas după prag, deja eram la o răscruce: în dreapta, niște sicrie; în față, locurile pentru spectatori – scaune simple, tip Ikea, etajate pe platforme de lemn (detaliu important); în spate, titulara Țeavă.

Tot înainte, niște scări duceau spre mansardă.

Mansarda: foaier, bar și promisiune

Urc scările. În mansardă – un bar improvizat, în spatele căruia o parte dintre actori împărțeau bere, whisky, vin, sucuri. Un foaier neoficial, cu mese, canapele și spectatori care așteptau să înceapă piesa. Fiecare își vedea de paharul lui, discuta, râdea. O atmosferă incredibil de relaxată.

Și aici observ a doua jumătate a țeavii, care străpunge podeaua, și realizez o chestie: pfoooaaa! actorii pot coborî nu doar pe scări, ci și alunecând spectaculos pe ea.

În tot acest timp, încerc să îl găsesc pe Alex.

„Hei, am ajuns. Pe unde dau de tine?”.
-„Dude, eu nu sunt în Galați :))))”

Singurătate, anxietate și… comunitate

În momentul acela m-a izbit o realitate pe care o suspectam, dar speram a nu fi adevărată: eram complet singur, într-un oraș străin, la teatru.

Anxietaaaateeeee! :))))

Cu încrederea evaporată, mă apropii timid de bar și anunț că am ajuns. Mai erau 30 de minute până la gong. Mă așteptam la politețuri seci, dar m-am trezit față-n față cu prietenia și sentimentul apartenenței. Primesc o bere, sunt prezentat oamenilor, iar conversațiile curg ca și cum ne-am cunoaște de ani.

Spectacolul: Caragiale în 2025

Piesa începe. Nu voi da spoilere – oricum, textul lui Caragiale îl știți. Doar că aici vorbim despre o adaptare care oferă surprize constante.

Un lucru interesant e că, prin arhitectura spațiului, nu mai ești doar spectator: ești prins în mijlocul acțiunii. Nu privești o poveste de la distanță, ci faci parte din ea.

Aceleași personaje, altă realitate:

• Jupân Dumitrache (Elena Ghinea) – un arhetip de Garcea suveranist
• Nae Ipingescu – chatbot AI
• Chiriac (Răzvan Clopoțel) – coșciugar
• Spiridon (Ștefan Alexandru Forir) – timid, „fumat”, dureros de lucid
• Rică Venturiano (Vlad Volf) – „nu Călin Georgescu”
• Veta (Flavia Călin) și Zița (Elena Emandi) – prietene de cartier

Spectacolul atacă frontal suveranismul, frica de necunoscut, cultul personalității și ipocrizia masculină. Dumitrache e un pater familias abuziv, alcoolic, violent, care disprețuiește „boschetarii”, dar își idolatrizează propriul guru.

Spiridon: normalitatea dureroasă

Personajul care rupe e Spiridon. Tocmai pentru că pare cel mai „normal”. Un tânăr pierdut, timid, mereu fumat, cu o tristețe autentică. E amuzant, dar – ce să vezi? – el nu este așa cum îl vedem pentru că fumează, ci fumează pentru că este așa cum îl vedem 😉

Depresia lui te obligă să te întrebi: ce spune despre tine felul în care îți reglezi emoțiile? Veta fumează ca să poată spune adevărul despre realitatea pe care o trăiește. Dumitrache, la rândul său, bea până în punctul în care nu mai raționeză pentru a nu mai vedea realitatea. Toți fug de ceva.

Rică Venturiano și guru-ul perfect

Genial mi s-a părut și schimbarea la față a lui Rică Venturiano în „nu Călin Georgescu”. Mișto e faptul că nici măcar cu a fost necesară o adaptare a discursului său suveranist pentru a-l așeza în prezent. Cred, cu tărie, că aș putea vedea, cuvânt cu cuvânt, exact același discurs, la televiziunile de casă a guru-lui, grăit apăsat, cu elocință și maximă seriozitate. Naționalism amestecat cu capacitate de manipulare, oportunism pur. Uneori e clar că nici el nu crede ce spune, dar știe exact cum să profite de naivitatea celorlalți.

Revenind la tema principală, mi-a venit în minte Schopenhauer, care în ”Parerga și Paralipomena” spunea: „Orice om nefericit, care nu are nimic propriu de care să fie mândru, recurge, ca ultimă soluție, la mândria față de națiunea din care face parte; este gata să apere cu îndârjire toate defectele și absurditățile ei, compensând astfel propria lipsă de valoare.” Dacă ar fi să arăt cu degetul spre un unic lucru care ar trebui reținut și înțeles din aceast spectacol, acesta e.

Tehnic și scenic: peste așteptări

Coregrafii surprinzătoare, cascadorii, mișcări scenice extrem de bine gândite. Spațiul e folosit până la refuz, inclusiv exteriorul – o scenă se joacă în stradă, văzută printr-un geam deschis. Pietonii devin, fără să vrea, figuranți.

Rezultatul: deși în primă instanță pare o comedie de mahala, asta-i doar de suprafață, pentru că mesajul transmis este mult mai direct, înfruntând societatea alienată.

După miezul nopții

Spectacolul se termină târziu. Mă întreb: „Și acum ce?”.

La Teatru pe Țeavă, răspunsul e simplu: urci înapoi la mansardă. Publicul rămâne, actorii rămân, discuțiile curg ore întregi. Oameni care nu se cunoșteau ajung să vorbească despre teatru, muzică, știri, iubire, viață, nemurirea sufletului.

Al șaptelea personaj

Să nu uit: al șaptelea personaj al spectacolului este spațiul însuși. Alex Bogdan avea să-mi spună mai târziu: „Scoți spectacolul de acolo și moare. E ca un tatuaj pe piele.”

Aveam să aflu că totul e construit de actori: scena, platformele, gaura pentru țeavă, barul. DIY total. Uman. Imperfect. Viu.

Într-un loc care, la prima vedere, pare neofertant, Teatru pe Țeavă nu face doar artă, ci încheagă comunitatea. Iar eu, ajuns singur într-un oraș străin, am plecat dimineața cu sentimentul rar că îi aparțin.

În loc de concluzie

Dacă vă întrebați ce e cu sicrie­le de la început, n-aveți decât o soluție: să vă petreceți și voi Încă o noapte furtunoasă la Teatru pe Țeavă, la Galați. Chiar mâine e spectacol! Ia bilet!

*Vladimir Striblea are 19 ani și este student în anul al II-lea la Facultatea de Drept a Universității București. Puteți citi aici și alte articole ale lui Vladimir.