Caută
Close this search box.

De ce tratăm hârtia altfel decât pixelii? ”Umberto Eco – Biblioteca lumii” la Astra Film Festival

Scris de:
  • Alina Tonigaru
    Alina Tonigaru

Mereu mi-am dorit ca între sticluțele parfumierilor să regăsesc acele particule volatile de cerneală tipografică pe care le inhalezi odată ce deschizi o carte. Sau mirosul greu al paginilor vechi ce încapsulează toate umbrele degetelor care au mângâiat-o și aerul dintr-o bibliotecă veche, un melanj de lemn uscat și celuloză învechită, ce trezește vii senzații olfactive.

Documentarul Umberto Eco – Biblioteca lumii” este o poezie în sine, ce vine să dezvăluie universul seducător al bibliotecii private a scriitorului: peste 30.000 de cărți contemporane și 1.500 de volume rare și antice. Cu ajutorul familiei scriitorului, regizorul Davide Ferrario descrie un loc unic și încearcă să surprindă și să reprezinte ideea universală prețuită a lui Eco despre o bibliotecă ca „memoria lumii”.

Mergeți să vedeți filmul: spațiile uimitoare pe care Eco le-a numit biblioteca sa se întind pe o suprafață foarte mare la reședința acestuia într-un labirint de rafturi banale, în care cărțile par însuflețite. Îngrămădite una peste alta una peste alta, ele nu sunt arhivate/ indexate alfabetic sau conform anului apariției, ci pe tematici și subiecte. ”Doar tata știa să le găsească” – recunoaște unul din copiii lui Umberto Eco. Nu e de mirare că Eco a fost evacuat dintr-o fostă casă, după ce inginerii de la construcții civile s-au îngrijorat că podeaua se va prăbuși sub greutatea lor.

Istoricii care ne-au lăsat să descoperim câteva dintre secrete; cărți tipărite cu sute de ani în urmă stau în biblioteca lui în stare impecabilă, de parcă ar fi venit de la imprimantele Amazon săptămâna trecută și ar fi ajuns la ușa lui Eco câteva ore mai târziu. Biblioteca a fost donată statului italian și va fi mutată la Universitatea din Bologna și la Biblioteca Națională Braidense din Milano.

Filmul lui Ferrario are o configurație neobișnuită: este atât un tur al unui monument, cât și portretul unui bărbat prin cărțile sale pe care le iubește cu o voluptate amețitoare. Când citești o poveste simți că ai furat amintirile cuiva, spune Umberto Eco, la un moment dat, iar asta îți conferă o complicitate plăcută cu autorul.

Spectatorul care se așteaptă la un film biografic despre Eco va fi dezamăgit, filmul surprinde doar scurte secvențe în care scriitorul face recurs la viața sa. Însă va descoperi șarmul de nestăvilit al lui Umberto Eco, sarcasmul și autoironia sa în scurte mărturisiri extrase din mai multe interviuri pe care acesta le-a dat în cursul vieții sale.

Ai reușit să creionezi un personaj îngrozitor! spune interviatorul – Da, răspunde liniștit Eco. – Cel mai grotesc cu putință, continuă jurnalistul. – Daaaa! spune satisfăcut Eco, zvâcnindu-și piciorul – Cel mai urât și cel mai îngrozitor personaj! se insistă. – Daaaaaaaaa! zice Eco și mai încântat, bătând din picior. – Este pur și simplu abominabil! se concluzionează. – Daaaaaaaaaaaaaa! strigă extaziat Eco, mai să se ridice de pe scaun – Da, da, da, daaaaaaa! Îți mulțumesc! Mulțumesc! Mulțumesc! Mulțumesc!

Eco este fascinat de falsuri care au stat la baza istoriei, iar colecția sa de cărți urmează acest tipar. “Îmi place să citesc aceleași cărți pe care le citește și Dan Brown. Doar că eu nu e iau în serios“ ni se dezvăluie. Nu numai că nu e ia în serios, dar Eco, în complicitate cu editori și oameni din lumea asta au creat un prezumtiv autor – Millo Temesvar – iar asupra ”operei” acestuia (nu există nicăieri în lume nici măcar o pagina scrisă eventual sub acest pseudonim) Umberto Eco a bricolat o recenzie uimitoare, odată cu anunțul unei edituri că are în vedere publicarea lucrărilor lui Temesvar. În scurt timp au apărut în reviste de profil, pe site-uri culturale și diverse publicații cronici reale despre volume inexistente, ba chiar și un interviu cu Temesvar. Vă spun: Umberto Eco e cel puțin la fel de fascinant ca biblioteca sa.

Membrii familiei lui Eco devin ghizi turistici în veritabilul turn Babel al bibliotecii. Ne sunt expuse titlurile secțiunilor, raft cu raft: semiologie, demonologie, alchimie, rozicrucieni, limbi universale, însoțite cu scurte povești, confesiuni, dezvăluiri și controverse. Aceste scene sunt îmbinate cu clipuri din interviurile și discursurile lui Eco și lecturi din opera autorului interpretate de actori în biblioteci uimitoare din întreaga lume, toate pe o coloană sonoră a lui Carl Orff.

Scena finală cu nepoata lui Umberto Eco plutind cu o pereche de patine pe rotile prin labirintul rafturilor, înainte ca biblioteca să fie predată statului italian este de o dulce candoare: vor mai fi cărțile cele la care ne vom raporta memoria sau acestea vor fi înlocuite în timp de digital?

De ce tratăm hârtia altfel decât pixelii? se întreba și Ioana Avădani la DocTalk, convorbirile ce au avut loc după proiectarea filmului în sala Thalia a Filarmonicii din Sibiu. Cum va fi curatoriată pe viitor memoria, de vreme ce aceasta s-a democratizat, iar cu ajutorul internetului și platformelor sociale fiecare putem fabrica propria istorie? Discuția moderată de Mirela Nagâț a fost la fel de fascinantă ca documentarul, iar acesta este unul din motivele pentru care merită să fii la Astra Film Festival.

Biletele la documentarele din festival mai pot fi încă achiziționate de aici, iar acestea vor putea fi urmărite și online, pe platforma Astra Film Festival. Vorbitorincii sunt parteneri ai festivalului de film documentar.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Descoperă alte noutăți