Documentarul ”Urme” este diferit de știri. Știrile sunt rele, te asaltează, te sperie uneori, te dezechilibrează, dar deseori vorbesc despre un lucru îndepărtat, care nu te afectează direct. Știrile par universul altuia și de aici senzația că nimeni nu te poate atinge.
E război în Ucraina? Sunt bombe? Da. Mor oameni? Îi vezi murind, da, dar e acolo, la ei. La fel și în Iran sau în Venezuela. La știri, drama se depersonalizează. Plus că nu te lasă autoritățile să arăți atrocitatea. O mai dai cu blur, o mai tai, avertizezi publicul că „imaginile vă pot afecta emoțional”. Și, încet, între tine și suferința celorlalți se ridică un perete. Știi ce se întâmplă, dar nu simți întotdeauna ce se întâmplă.
La documentar nu e așa. Este invers. Regizorul te ia de mână și te dă cu capul de toți pereții. Îți arată lumea așa cum este și nu-ți dă prilej de plecare. Scopul lui este să trăiești durerea, să o simți în personajele sale și să o pipăi. Documentarul nu este o relatare a realității. Este înglobarea ta în realitate.
Poți să o pipăi, să o auzi, să o miroși.
”Traces/Urme” se deschide cu imaginea unor copaci arzând. Ard în picioare. Nu cad. Sunt găuriți, dar drepți. Pereții caselor sunt găuriți de gloanțe, o mână de femeie pipăie aceste găuri în carnea fostei case. Un zid este găurit de explozii mari, iar femeia se apleacă și se uită la fiecare dintre ele. Că sunt în casă sau în inima ei, tot aia.
Poveștile încep la fel. ”Am auzit bătăi în ușă. Deschide, poliția militară. M-au ridicat, m-au dus la poliție. Acolo a apărut unul care m-a dezbrăcat și apoi m-a violat…M-au dus în piața publică. Au pus un afiș pe mine pe care scria ”îi ajută pe criminali să ne omoare copiii.” Oamenii au venit, au început să mă lovească să arunce cu lucruri în mine…”
”Soldații au sărit gardul…soldați au intrat noaptea în casă…soldații mi-au pus o lumină în față…soldații m-au bătut…m-au tăiat, …mi-au dat cu arma în gură…m-au violat…mi-au făcut lucruri îngrozitoare…m-au violat…m-au violat…m-au violat.”
Documentarul realizat de Alisa Kovalenko și Marysia Nikitiuk, prezentat la Astra Film Festival te așază în fața a șase femei ucrainene care au supraviețuit violențelor sexuale, torturii și umilințelor din timpul războiului pornit de Rusia împotriva Ucrainei. Și te obligă să le asculți.
Sunt femei care aveau profesii, familii, case și vieți obișnuite. O profesoară, o agricultoare, antreprenoare, o funcționară. Femei care ar fi putut trăi în oricare dintre orașele noastre.
Până când războiul a intrat peste ele și le-a schimbat viața pentru totdeauna.
Filmul nu este însă o colecție de atrocități. Nu caută să reconstituie violența și nici să o transforme în spectacol. Face ceva poate mai greu de suportat: le lasă pe femei să povestească. Iar în spatele cuvintelor lor se deschide o lume în care războiul nu mai înseamnă fronturi, tranșee și teritorii cucerite, ci corpuri omenești asupra cărora cineva a exercitat o putere absolută.
Există ceva înspăimântător în ideea că un om poate ajunge să fie redus la atât: la un corp asupra căruia altcineva crede că are drept de viață și de moarte.
Iryna și femeile care au hotărât să vorbească
În centrul filmului se află Iryna Dovhan. Înainte de război fusese economistă și avusese un salon de înfrumusețare. În 2014, în Donbas, a fost capturată de separatiștii proruși, umilită și supusă violențelor. A supraviețuit și, spre deosebire de multe alte victime, a hotărât să vorbească public despre ce i s-a întâmplat.
Mai târziu, a început să caute alte femei care trecuseră prin experiențe asemănătoare. A mers în localitățile eliberate de sub ocupația rusă, le-a întâlnit, le-a ascultat și le-a încurajat să-și spună poveștile. Nu doar pentru a le documenta, ci și pentru că știa ce înseamnă să porți singură o asemenea povară.
În jurul ei s-a format SEMA Ukraine, o organizație condusă chiar de supraviețuitoarele violențelor sexuale din timpul războiului. SEMA face parte dintr-o rețea internațională care încearcă să le redea acestor oameni vocea și puterea de a-și decide propriul viitor. Ceea ce face Irina este extraordinar prin simplitatea sa. Le ascultă pe celelalte femei. Le crede. Le aduce împreună. Le arată că nu sunt singure și că nu ele trebuie să poarte rușinea celor întâmplate.
Pentru că aici mai există o cruzime a războiului. După violență vine uneori tăcerea. După tortură vine rușinea. După ce agresorul pleacă, victima trebuie să dea ochii cu familia, cu vecinii, cu lumea. Și, de parcă tot ceea ce a trăit nu ar fi fost îndeajuns, trebuie uneori să explice de ce i s-a întâmplat tocmai ei.
Irina încearcă să răstoarne această logică. Rușinea nu aparține victimei, ci agresorului.
O regizoare care cunoaște durerea
Mai este ceva care face din Traces un documentar diferit. Alisa Kovalenko, una dintre cele două regizoare, este ea însăși supraviețuitoare a violenței sexuale din război.
În 2014, pe când filma în Donbas, a fost capturată, interogată și violată de un ofițer rus, potrivit propriei mărturii. Ani la rând a purtat experiența aceasta în tăcere. Ulterior, întâlnirea cu alte supraviețuitoare a ajutat-o să vorbească și să se alăture comunității SEMA.
Relația dintre ele nu mai este doar aceea dintre un regizor și personajele sale. Este și o relație de încredere, de recunoaștere, de experiență împărtășită.
Și poate de aici vine forța filmului. Nu din dorința de a șoca, deși ceea ce auzi este șocant. Nu din nevoia de a demonstra încă o dată cruzimea armatei ruse, deși mărturiile sunt cutremurătoare. Ci din felul în care camera rămâne lângă aceste femei și le permite să existe dincolo de violența pe care au suferit-o.
Sunt oameni care încearcă să-și recupereze viața. Care caută cuvintele potrivite pentru ceva ce nu poate fi povestit cu adevărat.
Urmele
Războaiele lasă urme pe clădiri, pe străzi, în pământ. Le vezi în fotografiile din satelit, în reportaje, în imaginile orașelor distruse. Cu timpul, clădirile pot fi reconstruite. Străzile pot fi asfaltate. Ferestrele pot fi puse la loc.
Dar ce faci cu urmele lăsate în oameni?
Cum reconstruiești încrederea unei femei care a fost torturată? Cum repari relația cu propriul corp? Cum dormi noaptea? Cum te mai întorci la o viață obișnuită, când ai aflat de ce sunt capabili semenii tăi?
Și, mai ales, cum poți să faci dreptate unor oameni care au suferit lucruri pe care nici măcar nu le pot povesti până la capăt?
Filmul nu oferă răspunsuri simple. În schimb, îți arată că există un început de răspuns în întâlnirea dintre aceste femei. În faptul că una vorbește și alta o ascultă. În faptul că își recunosc una alteia durerea.
SEMA nu poate șterge ceea ce s-a întâmplat. Nici filmul nu poate. Dar amândouă pot împiedica dispariția acestor povești în tăcere.
Iar pentru noi, cei care ne uităm de departe la războiul din Ucraina, acesta este probabil unul dintre lucrurile cele mai greu de acceptat: că războiul nu se termină atunci când se opresc bombele. Pentru mulți oameni, el continuă o viață întreagă.
Traces a câștigat secțiunea Panorama a Berlinalei și va putea fi văzut în săptămânile următoare la Astra itinerant.
Nu este rău să vedeți în completare acest podcast:
