Ce-l face special pe Cristian Chivu, după 10 etape la Parma?
Sunt puțini români care reușesc să facă o treabă remarcabilă la nivel internațional. În sport, am avut-o, recent, pe Simona Halep. Astăzi, îl privim cu mândrie pe David Popovici. Un nume nou, dar vechi atrage atenția, din ce în ce mai mult. După o carieră de top ca fotbalist, Cristi Chivu se reinventează într-o nouă ipostază – cea de antrenor – în cel mai urmărit și spectaculos sport din lume.
L-am cunoscut în 2018, într-un context profesional. Sunt sigur că nu-și mai amintește, dar, într-una dintre călătoriile făcute împreună, i-am spus că i s-ar potrivi perfect meseria de antrenor. La acea vreme, sub îndrumarea lui Ionuț Lupescu, se pregătea pentru o carieră managerială în fotbal. Ar fi fost excelent și în acel rol, dar cred, și acum, că drumul lui e cel pe care merge astăzi.
Scriu aceste rânduri după o înfrângere acasă, cu Como, într-un moment în care echipa încă luptă pentru salvarea de la retrogradare. Dar ceea ce a realizat la Parma este, fără exagerare, un mic miracol. A preluat echipa într-o situație de Titanic – scufundare sigură, moral prăbușit, un clasament fără speranță și un calendar infernal. Și, totuși, acum are șanse reale să salveze echipa. Și asta cu zece jucători accidentați, cât o întreagă echipă de câmp. Mai presus de toate, jocul și atitudinea echipei s-au schimbat în bine. Și când învinge Juventus, și când pierde cu Como.
Unii spun că Parma a riscat când l-a numit antrenor, fiindcă nu avea experiență. Eu cred că mai degrabă Chivu a riscat când a acceptat să preia o echipă în criză profundă, la mijlocul returului. Dar el nu judecă în funcție de riscuri, ci de valoarea proiectului. În România a refuzat oferte care nu corespundeau standardelor sale de muncă. Iar răbdarea i-a fost răsplătită cu o echipă în care există chimie reală.
Am convingerea că va reuși să evite retrogradarea și nu m-ar surprinde deloc dacă, în timp, va deveni un antrenor chiar mai bun decât a fost jucător – și nu e deloc ușor, având în vedere palmaresul său impresionant. Cristo Chivu are un mix rar de calități: o combinație de IQ și EQ, de inteligență și empatie. Dar mai ales, are caracter. Iar asta face diferența în carierele cu adevărat mari.
Când Man a greșit ca atitudine, Chivu l-a sancționat. Ieri, când l-a simțit jos, l-a ridicat și l-a apărat. Ca pe un fiu. În timp ce alții l-ar fi marginalizat, el l-a pus în capul mesei. Așa e Chivu. La puțin peste 20 de ani devenea căpitanul lui Ajax Amsterdam și pentru mulți ani al naționalei României.
Acum un an a refuzat să antreneze o selecționată a FRF, după ce fusese, la alegeri, în echipa adversă a lui Burleanu, scria presa atunci. Nu joacă teatru, nu face paradă. Are un radar foarte fin pentru ceea ce este autentic și ceea ce este fals. E greu de păcălit – fie că vorbim de conducători, patroni sau jucători. Oferă respect și inspiră respect. Are puțini prieteni, dar buni și vechi. Unul dintre ei, Mourinho, The Special One – Mourinho, sub comanda căruia a câștigat Liga Campionilor.
La fel ca în cazul lui David Popovici, Chivu te face să fii mândru că îți este conațional. Prin ceea ce este, nu doar prin ceea ce realizează. Iar asta valorează mai mult decât orice trofeu va câștiga în noua sa carieră de antrenor.
Nu trebuie să fii The Special One, pentru a primi respect, aplauze și admirație. E suficient să fii doar special. Iar Chivu este. Un om special.
*un articol scris de Răzvan Săndulescu
**credit foto: www.shutterstock.com, Marco Iacobucci Epp & ErreRoberto
