Finala Campionatului Mondial este o competiție la care visează întreaga planetă. Sunt aproape 200 de țări în lume.
În multe dintre ele există politicieni corupți, funcționari care primesc șpagă, judecători cumpărați, șefi de instituții care deturnează bani, oameni de afaceri conectați la contracte publice, traficanți, intermediari și baroni locali care au acumulat averi pe care nu le-ar fi putut obține niciodată prin muncă cinstită.
Să ne uităm numai la România.
Câți oameni au jefuit această țară în ultimii 80 de ani?
Nu avem cum să știm cifra exactă. Dar putem încerca să ne imaginăm dimensiunea fenomenului: miniștri, primari, președinți de consilii județene, directori de companii de stat, șefi de instituții, securiști transformați în oameni de afaceri, beneficiari ai privatizărilor frauduloase, contractori abonați la bani publici, judecători corupți, vameși, polițiști, funcționari și intermediari.
Mii? Zeci de mii?
Iar România este doar una dintre aproape 200 de țări.
Să nu înmulțim cu toate. Să luăm doar 150 de țări în care corupția, clientelismul și furtul banului public au produs generații întregi de oameni foarte bogați.
Câți sunt?
Zece milioane?
O sută de milioane?
Nu știu. Dar sunt suficient de mulți pentru a umple de zeci de ori toate stadioanele unui Campionat Mondial.
Când un bilet la finală ajunge să coste mii sau zeci de mii de dolari, ni se spune că aceasta este piața. Cererea este mare, oferta este limitată, iar prețul selectează cumpărătorii.
Este adevărat.
Dar prețul nu îi selectează pe cei care au muncit mai mult.
Nu îi selectează pe cei care au contribuit cel mai mult la fotbal.
Nu îi selectează pe cei mai pasionați.
Și, în niciun caz, nu îi selectează pe cei mai merituoși.
Prețul îi selectează pe cei care au bani.
Atât.
Printre ei se află, desigur, antreprenori care au construit companii, profesioniști care au muncit zeci de ani, artiști, medici, sportivi și oameni care și-au câștigat cinstit prosperitatea.
Dar lângă ei se află și cel care a luat șpagă pentru un spital care nu s-a mai construit.
Cel care a asfaltat de cinci ori același drum.
Cel care a cumpărat o companie de stat la o fracțiune din valoarea ei.
Cel care a furat din banii unei școli, ai unui oraș sau ai unei generații întregi.
Pentru acesta, biletele la finală pentru toată familia pot costa cât șpaga dintr-o singură zi.
Și atunci mi se pare prea simplu să spui că prețurile uriașe reprezintă triumful capitalismului.
Ce capitalism este acela în care omul cinstit concurează pentru același loc cu omul care a furat comunitatea din care vine?
Antreprenorul care a plătit salarii, taxe și credite poate avea nevoie de ani pentru a pune deoparte banii necesari unei asemenea experiențe. Funcționarul care a semnat un contract aranjat îi poate scoate dintr-un plic.
Profesorul care a muncit o viață nu își permite finala.
Primarul care a furat banii destinați școlii profesorului își permite zece bilete.
Omul simplu nu concurează doar cu milionarii care au inventat ceva, au construit ceva sau și-au asumat riscuri.
Concurează și cu toți cei care au furat din buzunarul lui.
Din România și din alte 150 de Românii.
Aceasta este partea pe care discursul despre „piață” o ascunde.
Piața vede bani. Nu vede de unde provin.
Un dolar câștigat prin muncă și un dolar obținut prin corupție cumpără exact același bilet.
De aceea problema accesului la finala Campionatului Mondial nu poate fi redusă la opoziția dintre capitalism și socialism.
Nu cred că toate biletele trebuie să fie ieftine. Nu cred că poate intra oricine la o finală la care vor să ajungă milioane de oameni. Și nu cred că prețul poate fi eliminat din ecuație.
Dar cred că fotbalul ar trebui să păstreze o parte reală a stadionului în afara acestei licitații globale a averilor.
Bilete distribuite prin tragere la sorți.
Bilete pentru suporteri care și-au urmat naționala ani întregi.
Pentru antrenori de copii, voluntari, părinți și oameni care țin fotbalul viu în comunitățile lor.
Pentru familii care nu ar putea câștiga niciodată o competiție financiară cu bogații lumii — fie ei cinstiți sau corupți.
Nu din milă.
Și nici pentru că oamenii cu venituri mici ar avea automat mai mult drept la fotbal decât ceilalți.
Ci pentru că, atunci când singurul criteriu este prețul, stadionul nu devine neapărat locul celor care iubesc cel mai mult jocul.
Devine locul celor care au acumulat cei mai mulți bani.
Iar între aceste două lucruri există o diferență enormă.
Pe aceeași temă, de Lorand Balint.
Costin Ștucan a povestit la Vorbitorincii despre afacerile FIFA
