Ministră?! Profesoară, doctoriță, avocată, judecătoare, directoare. Avem cuvinte pentru toate. Dar când ajungem la vârful puterii executive, apare brusc o problemă de gramatică. De ce să nu-i spunem și „ministră”?
Ioana Ciocan, ministra Culturii, a făcut un lucru cât se poate de firesc: a întrebat Institutul de Lingvistică al Academiei Române dacă forma feminină a funcției pe care o ocupă poate fi recunoscută oficial, inclusiv în documentele de numire. Demersul a pornit de la o decizie asumată. Ioana Ciocan a povestit la Digi24 că știa deja că „ministră” este marcat drept colocvial în Dicționarul ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române (DOOM3), dar a ales să folosească termenul.
A urmat, pe Facebook, corul corectorilor care i-au explicat, cu „foarte mare eleganță”, că e musai să fie „ministru”. Așa că ministra Culturii a decis să întrebe dacă nu cumva e timpul ca lucrurile să fie reglementate.
„Să nu mai scrie «ministru» dacă este femeie și să scrie «ministră»”, a explicat ea, referindu-se la viitoarele decrete de numire. Miza, a precizat Ioana Ciocan, este și aceea de a face mai vizibilă prezența femeilor în politică și de a le recunoaște contribuția în funcțiile publice.
Pentru gestul acesta, a primit, desigur, și corecturile de rigoare pe rețelele sociale. Oameni gata să apere limba română de o femeie care îndrăznește să-i schimbe terminația unui cuvânt.
România, țara în care puterea se conjugă la masculin
În 2025, femeile ocupau aproximativ 10,5% dintre funcțiile ministeriale din România, comparativ cu 31,9% media Uniunii Europene. În Parlament, reprezentarea femeilor era de aproximativ 22%, față de 33,6% la nivel european. Nu sunt diferențe marginale, care să dispară dacă rotunjim procentele. Sunt decalaje serioase într-o țară în care femeile reprezintă aproximativ jumătate din populație.
Istoria recentă a guvernelor românești confirmă aceeași tendință. După 1989, au existat cabinete fără nicio femeie ministru, iar reprezentarea feminină a rămas multă vreme excepția, nu regula. România a avut o singură femeie prim-ministru, Viorica Dăncilă. Nu e nevoie să-i evaluăm mandatul ca să constatăm că, în materie de acces al femeilor la cea mai înaltă funcție executivă, bilanțul țării este remarcabil de sărac.
Într-un asemenea peisaj, argumentul Ioanei Ciocan că femeile trebuie să fie vizibile nu este un moft gramatical. Este o observație despre felul în care distribuim puterea și despre cât de obișnuiți suntem să o asociem cu bărbații.
Când femininul sună mai puțin serios
Există și o aversiune lingvistică pe care o recunoaștem imediat ce începem să discutăm despre ea. „Director” pare mai sobru decât „directoare”. „Avocat” pare mai prestigios decât „avocată”. „Ministru” sună oficial, în vreme ce „ministră” li se pare unora ciudat, nefiresc sau chiar comic.
Dar de unde vine impresia aceasta de seriozitate? Din structura cuvintelor sau din istoria profesiilor pe care le desemnează?
Timp de generații, funcțiile cu autoritate au fost ocupate preponderent de bărbați. Denumirile masculine au ajuns să fie percepute drept neutre, universale, potrivite pentru instituții și documente. Când femeile au intrat în aceste profesii, limba a trebuit să le facă loc. Uneori a făcut-o fără dificultăți. Alteori, formele feminine au fost împinse spre registrul familiar, au căpătat conotații depreciative sau au fost tratate ca semne ale unei familiarități nepotrivite.
Nu toate formele feminine au aceeași istorie și nu orice feminin este automat potrivit în orice context. Dar merită să ne întrebăm de ce unele dintre ele par să piardă din prestigiu tocmai atunci când desemnează o femeie care exercită autoritate. O avocată nu este mai puțin avocat. ”Judecătoare” deja s-a stabilizat în limba curentă și nu sună mai puțin solemn decât ”judecător”. O directoare nu conduce mai puțin competent. Iar o ministră nu devine mai puțin responsabilă pentru deciziile sale fiindcă funcția ei are o terminație feminină.
Limba nu este un exponat sub sticlă
Instituțiile lingvistice au un rol esențial: să descrie uzul, să clarifice normele și să ofere repere pentru comunicarea publică. Tocmai de aceea, consultarea Institutului de Lingvistică este legitimă. Dar normele lingvistice nu sunt legi ale naturii. Ele evoluează odată cu societatea, iar dicționarele înregistrează și organizează schimbări care se produc în uz.
Faptul că „ministră” este marcat drept colocvial în DOOM3 nu înseamnă că forma este imposibilă sau greșită în sine. Înseamnă că norma actuală îi atribuie un anumit registru. Discuția pe care o deschide Ioana Ciocan este dacă această încadrare masculină mai este adecvată și dacă instituțiile publice ar trebui să folosească forma feminină atunci când funcția este ocupată de o femeie.
Nu ar fi nici prima, nici ultima dată când denumirile profesiilor se adaptează realității sociale. În plus, există o diferență între a constata că un cuvânt este folosit familiar și a decide că el trebuie să rămână pentru totdeauna în această categorie.
Limba română are resurse pentru a forma feminine. Le folosim în fiecare zi. Nu trebuie să inventăm o limbă nouă, ci să renunțăm la ideea că forma masculină este, prin definiție, mai potrivită pentru prestigiul instituțional.
O terminație nu rezolvă inegalitatea. Dar nici nu e chiar nimic.
Evident, schimbarea titulaturii nu va aduce de la sine mai multe femei în guvern, în Parlament sau în funcțiile de conducere. Nu va corecta mecanismele de selecție ale partidelor, nu va elimina prejudecățile și nu va face egalitatea de șanse să funcționeze mai bine decât până acum. Dar nici limbajul nu este complet separat de felul în care înțelegem lumea. Cuvintele fac vizibile anumite realități, le normalizează și ne ajută să le percepem ca firești. Dacă o femeie poate ocupa o funcție de ministru, nu există niciun motiv de principiu pentru care limba și documentele statului să nu poată reflecta acest fapt și printr-o formă feminină.
De aceea, demersul Ioanei Ciocan merită susținut. Nu pentru că o desinență sau o derivare gramaticală ar fi o revoluție și nici pentru că orice discuție despre limbaj trebuie transformată într-o bătălie ideologică. Ci pentru că este absurd să tratăm femininul ca pe o abatere de la solemnitatea instituțională într-o țară în care femeile au încă atât de puțin acces la puterea politică.
Dacă avem profesoare, doctorițe, avocate, judecătoare și directoare, putem avea și ministre. Iar dacă termenul ni se pare încă nefiresc, poate că problema nu este întotdeauna cuvântul. Poate că pur și simplu nu ne-am obișnuit suficient cu femeile în locurile pe care le numim.
Până la urmă, limba română a supraviețuit unor reforme mult mai complicate decât adăugarea unui „ă”. Ar trebui să supraviețuiască și unei ministre.
Despre cine este și cum gândește ministra Ioana Ciocan, puteți vedea la Vorbitorincii LEADERS:
*foto copertă: Inquam Photos /Sabin Cirstoveanu
