Printre alte delicatese oferite semenilor, Securitatea comunistă introduce şi precocitatea în detenţie. Vigilentă ca o santinelă pe metereze, ea aruncă în puşcărie, printre alţii, o elevă de liceu care încă nu împlinise şaisprezece ani. Vina e impardonabilă: împreună cu o prietenă, fata trimite patru scrisori de îmbărbătare/consolare unor foşti deţinuţi politic. Pe prietenă o cheamă Irina Coos, pe fată, Niculina Moica. Elevele fac parte din ceva care se cheamă Uniunea Tineretului Liber, un grupuscul condus de tânărul de douăzeci de ani Nicolae Munthiu din Reghin.
Înaripări adolescentine, simţ al aventurii, spirit de frondă? E suficient. Ba chiar prea mult. Securitatea îşi întinde tentaculele şi-i capturează pe „răufăcători”. Nina Moica primeşte o sentinţă care te înlemneşte şi azi, la atâta timp după pronunţare: douăzeci de ani de puşcărie. Pentru fericirea familiei, justiţia comunistă îl condamnă şi pe tatăl Ninei tot la douăzeci de ani, pentru vina de-a fi părintele copilului său. Clementă, aceeaşi justiţie reduce pedeapsa fiicei la doisprezece ani, căci, nu-i aşa?, nu e dracul chiar atât de negru. (Ce-i drept, e mai degrabă roşu şi negru, dar nu ca la Stendhal şi nici ca la Liviu Tudan.)
Niculina Moica beneficiază de decretul de graţiere din 1964 şi iese din închisoare după ce execută cinci ani de pedeapsă. După ce plânge în pumni şi-şi strigă disperarea unui an de izolare totală. După ce ajunge să le cunoască, în detenţie, pe Simina Mezincescu, Marietta Sadova şi Arlette Coposu. Şi după ce se gândeşte, contrafactual, cum i-ar fi arătat lumea dacă n-ar fi acceptat să intre în copilărescul joc de-a oamenii mari. Peste decenii, Nina Moica va recunoaşte că o bătaie părintească pesemne că i-ar fi oprit pornirile rebele şi ar fi redat-o integral şcolii.
Darul nedorit pe care i-l face închisoarea Ninei Moica e maturizarea înainte de vreme. Nina Moica îşi aminteşte tot ce trăieşte în anii de detenţie, inclusiv ce ar fi vrut să i se şteargă din minte. Şi poate că e mai bine (pentru noi, cei de azi) că nu i s-a şters. Fiindcă, punându-şi memoria la treabă, Nina Moica povesteşte „ce a rămas din tot ce a fost”. E prima parte a titlului sub care Editura Polirom publică convorbirile-confesiune dintre Nina Moica, Alin Mureşan şi Clara Mareş. Titlul întreg e Ce a rămas din tot ce a fost. Povestea nespusă a Ninei Moica. Cartea nu e prima colaborare dintre cei doi istorici, ale căror strădanii în direcţia recuperării oneste a trecutului merită îmbrăţişări şi reverenţe. Ba chiar şi premii.
La recenta Gală Monica Lovinescu de la Ateneu (ediţia a treia), cartea cu, de şi despre Nina Moica a primit Marele premiu al unui juriu prezidat de Ioana Pârvulescu şi avându-i în componenţă pe Alexandru Călinescu şi Răzvan Purcărea. Iar Nina Moica a urcat pe scenă, după ce, la anunţarea nominalizării, spusese câteva cuvinte din primul rând al publicului. Apariţia ei a făcut ca toţi cei din sală să se ridice şi să aplaude. A fost un fel de „Chapeau!” îndelung şi febril, o cascadă sonoră care a îmbrăcat silueta urcată ceva mai târziu să-şi primească premiul, însoţită de Clara Mareş şi la doi paşi de Ioana Pârvulescu.
Poate că unii dintre noi se aşteptau să vadă o femeie fragilă şi adusă de spate, cu glas nesigur şi tremurat. Poate că alţii îşi închipuiau o voce înecată de patima revanşei. În fine, poate că alţii pariaseră deja pe lacrimile care aveau să-i oprească vorbele în gât. În loc de asta, pe scenă a urcat o întruchipare a demnităţii ferme şi limpezi. O lumină cu contur de om. Nina Moica a vorbit sigură pe ea, cu o abil strunită dezamăgire faţă de cei care i-au confiscat o bucată de viaţă şi i-au siluit destinul. Nicio notă nelalocul ei, nicio silabă în plus, nicio stridenţă patetică sau teatrală. Doar adevăruri răspicate şi ochi deprinşi să nu se ferească.
Exemplaritatea e privilegiul sfinţilor, la fel cum ubicuitatea e al zeilor. Însă, cu toate canaliile şi leprele ei, o naţie care le numără pe Elisabeta Rizea, Aniţa Nandriş-Cudla, Lena Constante, Adriana Georgescu, Doina Cornea şi Nina Moica încă are putinţa reabilitării.
Niculina Moica, vă mulţumesc pentru apariţia diamantină şi vă deplâng (inutil, ştiu) suferinţele.
Clara Mareş şi Alin Mureşan, e nespus de folositor ce faceţi şi sunt sigur că nu vă veţi opri. Încă avem multe de aflat.
