Ce fel de președinte vrei?
Nu acolo unde se plânge și se râde la comandă. Nu acolo unde se plătesc datoriile, până la zero, cu suferința populației. Nu acolo unde există excedent la producția de șuruburi, cuie și marmeladă, dar lipsesc căldura, libertatea și pâinea. Nu acolo unde uleiul se vinde vărsat, la alimentară, din butoaie de inox. Nu acolo unde un pachet de unt și o conservă de macrou pot fi un cadou prețios. Nu acolo unde egalitatea este cuvântul de ordine în societate, iar meritocrația e condamnabilă și ridiculizată până devine vină. Nu acolo unde bancurile se spun în șoaptă.
Realitatea cenușie a trecutului
Nu acolo unde se stă la coadă pentru gheare de pui, iar mirosul de portocale e ca un parfum scump și rar. Nu acolo unde, numai de Crăciun, câteva banane se coc pe dulap, învelite în ziare. Nu acolo unde copilul care mestecă gumă e invariabil fiul bogătașului turnător al cartierului. Și unde, în lipsa prăjiturilor, ceilalți mănâncă zahăr pe o felie de pâine umezită cu apă. Privindu-l pofticioși, rușinați și invidioși.
Nu acolo unde ziua Cârmaciului se sărbătorește cu parade militare și cu elogii la televizor și în gazete. Nu acolo unde frica de Volga neagră aliniază negreșit și iremediabil societatea. Nu acolo unde elitele stăpâne și egale între ele, își îndeamnă supușii, citiți la lumânare și egali și ei, dar între ei, să muncească cu spor în numele progresului. Nu acolo unde bătaia e ruptă din rai și unde nu există icoane, ci doar idoli. Nu acolo unde Președintele este al tuturor.
Nu acolo vreau să-mi cresc copilul.
Iluzia periculoasă a salvatorului unic
Un om care să respire, să mănânce și să grăiască în numele unei întregi societăți, în locul ei, este o iluzie periculoasă. Paradoxal, însă, pare a fi și dezideratul celor care nu înțeleg drumul pe care am pornit. Un drum plătit cu sânge, cu tăceri grele și cu foame. Un drum început de unii în spatele baricadelor, la Revoluție, sub rafale de gloanțe; continuat de alții, ca generație de sacrificiu, prin zecile de ani de tranziție; și, finalmente, însușit de cei mai tineri, prin poveștile părinților lor.
De ce nu ne putem întoarce
Nu e atât de îndepărtat acel început încât să-l fi uitat, dar nici suficient de apropiat încât să ne permitem ticăloșia de a ne întoarce acolo. De ce ticăloșie? Pentru că făcând asta ne-am condamna copiii și am fi călăii generațiilor următoare.
Înainte de-a o fi apucat pe acest drum, a existat un individ. Un Cârmaci. Un brav conducător. Unul care se cocoțase pe un guler de spumă din populism, propagandă, demagogie, cenzură, umilință, frică și moarte. O spumă umflată și alimentată timp de două decenii și jumătate. O himeră hidoasă. Și s-a cocoțat atât de mult Cârmaciul și s-a umflat atât de tare spuma, încât s-a spart, în cele din urmă. Dintr-o dată. Pentru că populismul irită, propaganda înfurie, demagogia revoltă, cenzura jignește, umilința înrăiește, iar Volga neagră sperie. Ucide.
Avem nevoie de curaj, nu de unanimitate
A fost târziu pentru prea mulți și la timp pentru prea puțini. Dar a fost. De ce să ne batem joc acum?
Nu ne trebuie un președinte al tuturor. Nu ne trebuie un slogan, ci rațiune și decență.
Avem nevoie de un om care să nu promită salvarea, ci să-și asume drumul alături de noi. Care să nu pretindă elogii, ci respect. Care să nu caute unanimitate, ci adevăr. Un om care să știe că puterea nu stă în aplauze, ci în răbdare. Că progresul nu e zgomotos. Că libertatea nu vine de sus, ci se construiește zilnic, jos, cu fiecare alegere decentă.
Să știe cā democrația nu are un chip unic. Are milioane. Ale noastre.
*Radu Ocolișeanu este unul din tinerii scriitorinci ale căror articole le găsiți pe site-ul Vorbitorincii. Are 47 de ani, e din Curtea de Argeș și trăiește în București de 24 de ani. Am absolvit facultatea de Limbi și Literaturi Străine din Pitești și este cartograf la o firmă privată încă din 2002.
**sursa foto coperta: www.shutterstock.com
