*guest post: Radu Țibulcă / Vin de-o poveste
Cum am ajuns la Limonov? Săptămâna trecută am filmat unul dintre tradiționalele, deja, episode de podcast, avându-l ca invitat pe Cătălin Striblea. La finalul filmărilor, am rămas și la tradiționalul (și acesta) cenaclu la care am mai convocat un prieten comun, pe Denis, solistul trupei The Motans. E foarte fain la cenaclu, de fiecare dată când reușim să ne întâlnim, în primul rând pentru că suntem trei cetățeni, reprezentanți a trei generații diferite. Și e și foarte interesant, mai ales pentru mine, fiind cel mai tânăr din cadrul conglomeratului, pentru că învăț de la băieții mai mari.
Spre exemplu, la prima ediție din 2025 am învățat, printre altele, despre albumul Seducție al trupei Direcția 5, album despre care habar nu aveam și am mai primit o recomandare de film, din partea lui Cătălin. Iar când un om serios îți face o recomandare, indicat ar fi să o iei în seamă. Cătălin e un om responsabil, iar dacă spune că ceva e mișto, chiar e mișto. Limonov. The Ballad este filmul la care am fost trimis, lansat în cinematografele din România de Transilvania Film la finele lui ianuarie și pe care, două zile după întâlnirea de la cenaclu, m-am executat și am fost să-l văd la cinematograf.
Mi-a plăcut și îl recomand la rându-mi, mai ales în contextul politico-social pe care îl traversăm în această perioadă. Am simțit că nu e suficient să spun că filmul e fain ca să conving pe cineva să-l vizioneze și să nu-l aștepte să apară pe casetă (că ăsta e film de-ăla greu, nu cred că-l bagă pe Netflix), astfel că m-am decis să scriu câteva rânduri despre cum l-am perceput eu și despre ce cred că a vrut să spună autorul.
Aaaa, autorul! Adică regizorul, un dizident rus, pe numele său Kirill Serebrenikov, fugit din Federația Rusă din cauza regimului lui Putin. Filmul, unul biografic, al unui poet ultranaționalist… tot rus, pe numele său, Eduard Limonov, născut în ‘43 și trecut la cele veșnice în Martie 2020.
Povestea personajului eponim, în linii mari, e cam următoarea:
Tinerețile îl surprind lucrând într-o fabrică de prelucrare metale grele din Harkiv, oraș situat în zilele noastre, încă, pe teritoriul Ucrainei și care la acea vreme era unul dintre cele mai importante centre industriale din Uniunea Sovietică. Alege să plece la Moscova fiindcă îl chinuiau ambițiile literare, fiind absolut convins că în măreția capitalei, va regăsi persoane suficient de educate și de pasionate de artă care îi vor aprecia scrierile, la acea vreme, încă, lirice.
Umblă pe la tot soiul de întâlniri de nomenclaturiști, își găsește o moscovită de care se îndrăgostește cu viteza la care asfaltează Umbrărescu loturile din cadrul A7; individa îl și traduce cu un june mai tras LA inel (stilul Marian Drăgulescu, așa, eroul nostru fiind mai mult tras PRIN inel, stilul foame sovietică) și îi mai dau târcoale și niște personaje trezite în conștiință, de prin KGB.
Astfel, pleacă în exil, la New York, acolo unde speră că operele sale vor fi publicate, în epoca în care erau la modă autori ruși precum Soljenițîn. Am uitat să vă spun că pleacă și ia cu el și tezaurul, adică pe doamna de care se îndrăgostiseși care-l părăsise pe domnul musculos în favoarea eroului nostru, mai emo. Eroul nostru, încă! Pentru că nu am să vă povestesc acum tot filmul și am să vă mai spun doar că până la final, omul nostru ajunge să se radicalizeze și devine, așa cum spuneam la început, un ultranaționalist. Adică un extremist.
Acum, eu am interpretat în propria-mi cheie, habar nu am dacă părerea mea coincide măcar câtuși de puțin cu cea a criticilor de film, dar am să expun, așa cum am promis, felul cum am înțeles eu mesajul transmis printre rândurile poveștii de viață ale acestui Limonov. Se prezintă traseul unui individ plecat dintr-o autocrație, ajuns să eșueze lamentabil în împlinirea viselor sale, în cadrul unei societăți libere, occidentale, pe care însă nu reușește s-o înțeleagă și astfel se radicalizează.
Pe baza nerealizărilor atât din plan personal cât și profesional, ajunge din dorința de a conta și de a atrage atenția asupra gândurilor sale, inclusiv să își modifice perspectivele, astfel ajungând un extremist. Seamănă foarte mult cu Joker, doar că aici istoria e reală, spre deosebire de cea a mult mai celebrului villain a cărui poveste este inspirată din benzi desenate. Și à propos de Joker, există în film o secvență în care Limonov se machiază precum o femeie, secvența semănând enorm cu o alta, deja celebră, tot cu machiajul, din primul film al lui Todd Phillips.
Posibil să fi analizat puțin extrapolând, raportându-mă la propriile mele “studii” efectuate cu privire la cazurile pe care le cunosc de persoane care au virat spre extremism. De cele mai multe ori, am întâlnit foarte mulți oameni care au înregistrat ori eșecuri răsunătoare ori care au suferit foarte mult pe planul personal/sentimental. Am cunoscut suficient de bine o astfel de persoană. Bifa ambele tipuri de nemulțumire. Acum, conform definiției descrise de invitatul cu recurență săptămânală a celui ce mi-a recomandat să vizionez filmul, respectivul e “ROMÂNOS”. Dar nu vreau să mă refer doar la un simplu exemplu.
În urma analizării destul de nesuperficiale a mai multor cauze, am ajuns la concluzia că un om împlinit nu are cum să vireze spre extremism. Curentele extremiste îi atrag pe cei cărora reușesc să le sape în suferințe și să le identifice dușmanul (vinovatul) care să poată îngloba reprezentarea aproape a tuturor cauzelor nefericirilor lor. Astfel, împotriva “dușmanului”, resemnatului i se contruiește statutul de combatant. Brusc, el capătă o cauză. Iar la concluzia asta am ajuns inclusiv după ce am analizat foarte mult și propriu-mi exemplu. Și aici a fost nițel mai dureroasă cercetarea.
Limonov, când cere să fie trimis în exil, îi spune KGB-istului că mai bine s-ar duce el acolo, ”ca să împrăștie haosul în societatea occidentală”. Sigur, eu nu cred că avea de gând să facă asta, la acel moment. Eu cred că la acel moment el încă vedea salvarea în exilul din vest. De ce? Fiindcă deja căpătase multă frustrare cauzată de viața lui de la Moscova. A plecat din Harkiv cu speranța că la Moscova, opera lui va fi apreciată. Și nu era.
Mai mult decât atât, pe la întâlnirile alea nomenclaturiste era un fel de invitat de mâna a doua. O mai și surprinde pe marea lui dragoste iubindu-se cu un alt bărbat. Lui i se înrădăcinează ideile astea distructive asupra societății în momentul în care, chiar și prin America, ajunge să înregistreze o mulțime de dezamăgiri.
Faptul că trăiește dintr-un ajutor social în valoare de nici trei sute de dolari, faptul că în continuare nu interesează pe nimeni scrierile lui, că locuiește într-un apartament insalubru, că femeia pe care o iubește se droghează și se culcă cu un fotograf ca să poată avea succes în cariera de manechin… Toate aceste circumstanțe ajung să genereze o frustrare ce naște ură și multă confuzie.
Fiindcă ajunge să se culce cu un bărbat, probabil într-o încercare disperată de a găsi o cale spre ceea ce își imagina a fi un refugiu. După care, ajunge valet la casa unui multimilionar american. Visul cu marea lui dragoste se năruie definitiv și de aici… succesul, dar în conotație negativă, de anti-erou. După care, vorba unui clasic, puteți uita.
În cea de-a doua parte e vieții sale, Eduard Limonov se radicalizează, își îndeplinește visul de a deveni un scriitor celebru, doar că renunță la lirism și trece la proză. Scrierile sale ajung să devină cunoscute prin faptul că în mare parte, scandalizează cititorii. În 2007, romancierul elvețian Christian Kracht i-a scris omului de afaceri american David Woodard: „Soljenițîn l-a descris pe Limonov drept „o insectă mică care scrie pornografie”, în timp ce Limonov l-a descris pe Soljenițîn ca pe un trădător al patriei sale care a contribuit la căderea URSS.”
Adoptă poziții ultranaționaliste, ajunge în Franța, face valuri în cadrul aparițiilor sale mediatice, prin intermediul discursului său extremist. Se întoarce în Rusia, trece și pe la pușcărie, de unde este eliberat pe la începuturile domniei lui Vladimir Vladimirovici. Înființează Partidul Bolșevic, formațiune ce are drept nucleu o grupare alcătuită din gingașele făpturi din galeria CSKA Moscova, “ansamblu folcloric” devenit ulterior celebru în urma măcelurilor, pardon “a momentelor culturale” prezentate pe la meciurile echipei Rusiei de pe la campionatele europene.
Prin 2009 chiar își propune să candideze la alegerile prezidențiale, doar că (sună cunoscut?) , candidatura îi este respinsă. Deci era prea “hardcore” chiar și pentru Federația Rusă.
Cred că în încheiere ar trebui să ofer cumva o concluzie. Dar cred că ați intuit-o deja, încă de pe parcursul scrierii. Sunt aproape convins de faptul că extremismul nu apare din neant, nu răsare și nu știu nici măcar în ce măsură se moștenește. Cred că mai degrabă, extremismul începe să ardă acolo unde frustrarea, nemulțumirile, neajunsurile, dezamăgirile, neîmplinirile și suferințele sunt lăsate să mocnească. Și poate provoca incendii devastatoare atunci când focul mâniei este lăsat nesupravegheat, iar cineva poate veni să toarne peste el lichidul extrem de inflamabil al urii.
Cronica IMDB pentru Limonov.
