The Prefab People m-a dus direct înapoi în 1982. Repede, precis, dureros. Mi-a adus înapoi imagini de atunci despre care credeam că sunt uitate. Filmul este în Ungaria, dar dacă era la Zimnicea, era fix la fel.
Blocurile din prefabricate, pe care le vezi și astăzi și de care Vasluiul era plin. Coșurile de fum de lângă ștrandul unde se odihneau oamenii muncii. Sacoșele acelea de rafie, costumele plesnind a sărăcie, bărbații cu mustăți muncitorești, de care s-a umplut iar lumea astăzi, frezele tăiate parcă cu ciobul, coafurile unicat ale anilor ’80, făcute sub casca de la coafor. Sticlele de sticlă și, incredibil, mozaicul acela alb-negru, cu forme de caleidoscop.
Eu nu am locuit într-un bloc de prefabricate, dar tot la bloc stăteam. Pereții nu erau atât de subțiri, dar știam aproape totul despre oamenii muncii. Cine locuia la câteva alei distanță, unde lucra, cine îi era soț sau soție, câți copii avea, ce mașină conducea și, uneori, chiar și ce mâncase.
Dar filmul lui Béla Tarr vine să-mi arate o dimensiune a acelei lumi pe care eu nu o cunoșteam. Cât de fericiți erau oamenii care populau aceste spații?
Ce era în mințile lor? Ce se întâmpla în căsniciile lor? Se iubeau? Erau fericiți? Ce visau? Ce îi făcea să rămână împreună și ce îi îndepărta?
Nu aveam de unde să știu. Eram copil, iar mintea mea nu ajungea până acolo. Vedeam blocurile, oamenii, hainele, obiectele, obiceiurile lor. Sau ce se întâmplă dincolo de ușile apartamentelor, dar nu pricepeam
Și cred că tocmai aici povestea marelui regizor maghiar se potrivește atât de bine oamenilor aduși la bloc în comunism. Statul le construise locuințe, dar nimeni nu știa dacă înăuntrul lor oamenii își construiseră și vieți fericite.
Regizorul care a privit nefericirea în față
Béla Tarr, mort în ianuarie 2026, la 70 de ani, a fost unul dintre cei mai importanți regizori europeni ai ultimelor decenii. Născut în Ungaria, în 1955, a început să filmeze din adolescență, atras de viețile oamenilor obișnuiți și de nedreptățile sociale. Înainte să devină cineast, a lucrat inclusiv într-un șantier naval.
Primul său lungmetraj, Family Nest, realizat la numai 22 de ani, vorbea tot despre o familie sufocată de lipsa spațiului de locuit. Mai târziu, Tarr avea să devină celebru pentru filmele sale în alb-negru, cu cadre foarte lungi, cu oameni apăsați de existență și cu povești în care timpul pare să curgă altfel. Sátántangó, filmul său de peste șapte ore, este una dintre operele de referință ale cinematografiei moderne.
The Prefab People aparține primei perioade a regizorului, în care realismul social este foarte prezent. Tarr este interesat de oamenii simpli, de condițiile în care trăiesc și de relațiile lor. Nu este foarte clar dacă te uiți la un documentar sau la un film artistic. Tarr se joacă cu asta. Dialogurile nu sunt cele mai lucrate. Dimpotrivă sunt cumva scrâșnite.
Tarr nu caută personaje exemplare și nici nu ne spune prea limpede cu cine ar trebui să ținem. Ne lasă să privim oameni care se iubesc, se rănesc, se contrazic și care nu mai știu cum să trăiască împreună.
O casă, doi copii și o căsnicie care se destramă
Povestea este, la prima vedere, banală. Un bărbat și o femeie sunt căsătoriți de nouă ani. Au doi copii și locuiesc într-un apartament dintr-un bloc prefabricat. El merge la muncă, își întâlnește prietenii și încearcă să câștige mai bine. Ea se ocupă de copii, de casă și de toate lucrurile mărunte care consumă zilele unei familii.
Numai că fiecare dintre ei vede altfel viitorul. El vrea mai mulți bani. La un moment dat apare posibilitatea unui loc de muncă departe de familie, care i-ar permite să câștige suficient pentru a cumpăra o mașină.
Ea vrea cu totul altceva. Vrea să fie ascultată. Vrea să iasă din casă, să muncească, să se întâlnească cu oameni. Vrea ca bărbatul ei să fie prezent, nu doar să aducă bani acasă.
Amândoi par să creadă că fac ceea ce trebuie pentru familie.Pentru bărbat, apartamentul este locul în care se întoarce după muncă. Pentru femeie, este locul în care își petrece cea mai mare parte a vieții.
Un spațiu construit pentru a oferi confort și siguranță poate deveni, pentru unul dintre cei care îl locuiesc, o închisoare.
Comunismul a construit apartamente. A construit și fericire?
În Ungaria anului 1982, ca și în România, blocurile reprezentau una dintre marile realizări pe care regimul comunist le oferea oamenilor.
Industrializarea mutase populații întregi de la sate la orașe. Oamenii părăseau casele părinților și bunicilor și primeau, uneori după ani de așteptare, apartamente cu apă curentă, încălzire, baie și bucătărie proprie.
Pentru milioane de oameni, acesta a fost un progres real. Detaliile sunt aici. Ar fi greșit să negăm confortul pe care locuințele moderne l-au adus unor familii care înainte trăiau în condiții mult mai grele.
Dar blocurile nu erau doar construcții. Ele reprezentau și un model de societate. Apartamente asemănătoare, familii organizate după tipare asemănătoare, oameni care mergeau la serviciu, creșteau copii și strângeau bani pentru aceleași obiecte.
O mașină, un televizor, un frigider, o mașină de spălat.Era o promisiune a bunăstării în doze mici, una în care progresul putea fi văzut și măsurat prin lucrurile care apăreau treptat într-o gospodărie.
Filmul lui Béla Tarr pune sub semnul întrebării această promisiune.
Nu pentru că oamenii n-ar fi avut nevoie de obiectele respective. Aveau, cu siguranță. Ci pentru că bunăstarea materială nu rezolva automat singurătatea, lipsa de comunicare sau nefericirea dintr-o căsnicie.
La un moment dat regizorul chiar se joacă cu această idee a îndestulării în comunism. Tatăl îi explică fiului care e treaba cu comunismul și capitalismul. ”Noi suntem mai dezvoltați, dar din când în când ei sunt mai puternic economic”

România, țara în care aproape toți avem o casă
Patruzeci și patru de ani mai târziu, România trăiește într-un sistem economic și politic cu totul diferit.
Apartamentele construite de stat au devenit proprietăți private. Au fost cumpărate, vândute, moștenite, renovate, închiriate și ipotecate. Între timp, alte cartiere au crescut la marginea orașelor, cu blocuri noi, parcări și centre comerciale.
Dar relația noastră cu locuința a rămas una complicată.
Potrivit Eurostat, în 2024, 94% din populația României locuia în gospodării care dețineau locuința în care trăiau. Este unul dintre cele mai ridicate procente din Uniunea Europeană.
La prima vedere, am putea spune că România a rezolvat problema locuirii. Aproape toți avem o casă. Numai că același Eurostat arată că 41% din populația țării trăia în locuințe supraaglomerate. Și la acest capitol suntem în fruntea Uniunii Europene, numai că de data aceasta într-un clasament pe care nu ni l-am dori.
Cu alte cuvinte, avem foarte multă proprietate și încă prea puțin spațiu. Suntem proprietari, dar asta nu înseamnă că trăim confortabil. Tinerii rămân adesea în casele părinților, familiile împart camere prea mici, iar pentru mulți oameni mutarea într-o locuință potrivită presupune un efort financiar uriaș.
De fapt, am schimbat sistemul prin care obținem locuințe, dar nu am eliminat tensiunea pe care acestea o produc în viețile noastre.
Pentru generația părinților noștri, marile întrebări erau când primești un apartament, dacă ai relații ca să obții unul mai bun și cât trebuie să aștepți. Pentru mulți dintre cei de astăzi, întrebările sunt altele. Cât costă metrul pătrat? Cât este avansul? Cât va fi rata? Câți ani trebuie să plătesc pentru această locuință? Cât de departe voi sta de serviciu?
Răspunsurile sunt diferite, dar sigur un apartament nu garantează o viață bună. Sau că te înțelegi cu cineva.
Aici mi se pare Tarr fascinant. Și aici este propunerea tare a celor de la Urbaneye care vor proiecta acest film în noiembrie aici, la București,
Ce sacrificăm pentru o viață mai bună?
Filmul lui Béla Tarr devine contemporan.
Bărbatul din The Prefab People crede că plecarea la muncă și câștigurile mai mari vor aduce familiei un viitor mai bun. Dar pentru soția lui, această soluție înseamnă tocmai pierderea lucrului de care are cea mai mare nevoie: prezența lui.
Este un conflict pe care îl putem recunoaște și astăzi.
Muncim mai mult ca să cumpărăm o locuință mai mare, dar petrecem tot mai puțin timp în ea. Acceptăm drumuri lungi și ore suplimentare pentru a plăti un confort de care nu apucăm să ne bucurăm. Ne dorim camere în plus, dar poate că avem tot mai puține lucruri de spus unii altora.
Firește, nu trăim în aceeași lume cu personajele lui Tarr. Avem alte posibilități, alte libertăți și alte mijloace de a ne construi viețile. Dar filmul pune o întrebare pe care niciuna dintre aceste schimbări nu a făcut-o să dispară.
Când anume începe bunăstarea să ne facă fericiți? Și cât din viața noastră suntem dispuși să sacrificăm pentru a o obține?
Mașina de spălat și sfârșitul unei promisiuni
La sfârșitul filmului, cei doi soți se întorc cu o mașină de spălat nouă.
Sau poate cu un credit cu buletinul. Au ceva mai mult. Dar nu știm dacă erau fericiți.
Există în acest film un singur moment de bucurie. O petrecere despre care pot să jur că am văzut-o cu ochii mei. Cu mesele acelea lungi puse ca la praznic. Și-n care plăcerea de-a te bucura în public trebuie introdusă pas cu pas. Cumva, firesc, petrecerea se duce în băută lungă de noapte, cu cântece triste. Și-n care cei doi, Robert și Judit se îndepărtează și mai mult.
Spectaculoși și cei doi actori,Judith Pogany și Robert Koltai, căsătoriți atunci și în realitate. Nu joacă mult, o fac cât trebuie ca să susțină un film care merită o sumedenie de premii. Poate le-a și luat.
Mai am o bucurie: posibilitatea de a mă întoarce, pentru o oră și jumătate, în lumea copilăriei mele și de a o privi, pentru prima oară, cu ochii unui adult.
The Prefab People (Panelkapcsolat, 1982), în regia lui Béla Tarr, este prezentat în cadrul UrbanEye Film Festival București, desfășurat între 3 și 8 noiembrie 2026. Ediția este dedicată locuirii și relației dintre oameni și spațiile în care trăiesc.
Poate n-ar fi rău ca atunci când vorbim despre comunism să vedem podcastul cu Cosmin Popa

