Cum se vede sistemul când îl privești de la nivelul cioatelor?
Ați văzut cum o cioată își dezvăluie cercurile concentrice? Așa ”funcționează” și documentarul realizat de regizorii Mihai Dragolea și Radu Mocanu: în inelele lui găsești amintiri, dureri, promisiuni, frământări și umbrele adânci ale realității. Multiplicați acum cioata asta. Ce vedeți?
Intrat în cinematografe din 28 noiembrie 2025, documentarul ”După cioate”/ ”Tooth and nail” urmărește un fost antreprenor devenit activist forestier, alături de echipa de filmare și de reporterul Alex Nedea (Recorder), în timp ce investighează tăierile ilegale din Bucovina. Investigația se transformă brutal după ce cei trei sunt bătuți în pădure în 2021, iar camerele și materialele sunt distruse. Filmul devine astfel nu doar un demers jurnalistic, ci o mărturie despre frică, impunitate și prețul adevărului. Despre moartea pădurii și viața persoanelor care rămân să trăiască lângă ea este . Cioatele nu sunt doar ceea ce rămâne în pământ după drujbă, ci și ceea ce rămâne în sufletul oamenilor după ani de tăieri, neputință, birocrație și complicități.
Un thriller documentar despre lemn, putere și frică
Filmul se transformă într-o radiografie a corupției, a periculozității activismului și a prețului plătit de cei care se ridică împotriva sistemului, într-un context în care natura/pădurea nu mai este decor, ci un teritoriu simbolic și concret al confruntării.
Deși debutează ca un eseu, cu imagini eteriale, ”După cioate” are ritmul unui jurnal de teren. Camera nu aleargă – stă, observă, respiră cu oamenii. În imagini simți umezeala pădurii, iar sunetul drujbelor apare ca un personaj secundar, un fel de anti-muzică. Este un film care nu-ți explică agresiv; te lasă să vezi singur tensiunea dintre peisaj și absențele din el.
„După cioate” lucrează pe două straturi: cel vizibil (tăierile ilegale și mecanismele lor ) și cel profund, al birocrației și indiferenței instituționale. Analizând ambiental, politic, social, psihologic relația dintre om, natură și putere ridică mai multe probleme
Conflictul natură vs sistem și prețul adevărului. Pădurea s-a transformat din spațiu virgin sau de recreere într-un spațiu periculos, iar cei care încearcă să demaște furtul de lemne riscă violențe și ostracizare. „După cioate” arată cât de riscant este activismul în fața mafiei, dar și cât de mult contează curajul individual. Filmat din interior, documentarul nu e o simplă expunere a crimelor ecologice, ci o mărturie a fricii, a intimidării, a limitelor pe care le atinge un sistem complicat.
Dualitatea activismului: idealism versus realitate. Personajul central (activistul Tiberiu Boșutar) pornește cu convingerea că se poate schimba ceva: tăierile ilegale, furtul de lemn, complicitățile instituționale. Dar, pe parcurs, filmul arată că realitatea e mult mai nuanțată. Motivațiile pot fi amestecate, miza poate fi și de reputație, furie sau revoltă socială, nu doar protecția mediului. Pentru regizori, devine o lecție dură despre cum marile idei se pot frânge în duritatea realității frustre.
Memorie, responsabilitate și utopie. „După cioate” își asumă, prin forma sa, o responsabilitate morală: să documenteze, să întrebe, să nu acopere. În contextul în care atacurile, distrugerile și intimidările vizează nu doar oameni, ci și instituțiile care ar trebui să protejeze pădurile, filmul devine mărturia unei societăți fragile. În același timp, lasă, nuanțat, o urmă de speranță: nu tot activismul e perfect, natura poate avea resurse de regenerare, iar oamenii capacitatea de a reflecta.
Ambiguitate morală și ambivalență. Documentarul nu e un film „alb/negru”. Nu sunt eroi fără pată, nici vinovați clar demonizați. Regizorii devin personaje și nu cosmetizează nimic: activistul pe care îl urmăresc devine uneori contradictoriu, radicalizat, tensionat. Nu se ascund nici pe ei înșiși, surprinși cu vulnerabilități reale, amintiri incoerente după bătaie, momente de vinovăție și frică. Această onestitate conferă filmului densitate morală: nu avem eroi perfecți, ci oameni care încearcă să facă bine într-un teren minat. Filmul recunoaște complexitatea situației: cine subminează pădurea, cine o apără, cine profită din impostură. Prin asta, devine o reflecție sinceră asupra responsabilității, a democrației de mediu și a limitelor activismului individual.
O să aflați cum funcționează micile scheme locale, cu un soi de rutină tristă; cât de greu e să reclădești încrederea într-un sat unde toată lumea știe prea multe. Mai mult decât atât, veți descoperi că tragedia e deseori banală: nu e vorba de mafii hollywoodiene, ci câteva decizii, câteva complicități, câteva neputințe puse una peste alta.
Documentarul ca presiune publică
Îmi vine în minte o paralelă cu modul în care, în alte țări, de exemplu state din America de Sud, în zona amazoniană, documentarele de mediu și investigațiile jurnalistice s-au transformat în repere sociale care obligă la transparență și responsabilitate. Asemeni acestor filme, „După cioate” nu e doar o expunere a tăierilor ilegale, ci un semnal de alarmă: natura e vulnerabilă și societatea are slăbiciuni — dar există oameni dispuși să riste totul pentru adevăr.
Există filme/documentare care au forțat schimbări legislative sau sociale, iar „După cioate”, prin implicarea reală a regizorilor și reporterilor, are potențialul de a deveni una dintre acele lucrări care schimbă percepții. Activismul și jurnalismul pot să se intersecteze și să devină forțe de presiune reală asupra sistemului.
Un răspuns
M-au trecut fiorii!! Atâta complicitate, așa țesătura, care ar face gelos pe cel mai cel păianjen… Cât curaj la acești oameni (activiști, reporteri etc, dar, de fapt oameni).
Și se simte din articol, din trailer, că e un documentar despre psihologia umană, despre ochi roșii pentru bani și ochi înroșiți (și nu numai) pentru cei care au îndrăznit să privească în față Hidra…