În Departure(s), roman care va apărea în România în ianuarie 2026, Julian Barnes vorbeşte despre ceva care se cheamă Involuntary Autobiographical Memory, al cărei acronim este IAM. Sau I AM, adică „eu sunt”.
Cărţile despre suferinţă (iar Departure(s) tocmai aşa ceva este) nu lasă doar gheare în suflete, ci au şi ecou. Şi ricoşează într-un trecut care, nevrând să treacă, nu încetează să doară. Fizic şi psihic. Şi nu te doare doar locul unde a lovit piatra sau a muşcat câinele. Te doare viaţa şi te doare ţara în care ţi-o duci.
Cu ani în urmă, pe vremea frunzei de stejar ca imagine a ţării, Adrian Georgescu Jr spunea că sloganul nostru de prezentare în faţa lumii ar trebui să fie „România doare”. Integral sau pe bucăţi, la ţară sau la oraş, printre rinoceri cu trăsături de om şi porci cu trăsături de rinoceri.
Oare pe Alexandra cât o mai doare acum, la zece ani de la pârjol? Ce face? Şi cum rezistă?
Cu fix un deceniu în urmă, Alexandra Furnea scria cronici în Maximum Rock Magazin. Scântei din frazele ei aterizau pe scena underground a muzicii. Când Goodbye to Gravity a cântat în clubul Colectiv, a fost acolo, gata să asculte şi apoi să scrie.
Ce s-a întâmplat pe urmă se cunoaşte. Ce se cunoaşte mai puţin e cât de bine mai poţi dormi după aşa ceva. Cum doarme Alexandra, dar mai ales cum dorm cei cărora drama nu le-a provocat cute nici pe frunţi, nici în suflete. Cei care s-au derobat elastic de răspundere. Cei care au asigurat lumea că nu e ţară mai pregătită decât România pentru asemenea situaţii (România doare, da, are dreptate Adi Georgescu).
Cei care au chinuit în spitale nişte oameni şi aşa bătuţi de soartă. Cei care au ascuns cheile de la dulapurile cu medicamente sau de la încăperile cu saltele noi. Cei care au făcut posibilă „Băiţa”, cu tot fiorul care te străbate în prezenţa unui diminutiv care nu degajă afecţiune, ci oroare. Oroare pură, pricinuită unui seamăn.
Alexandra s-a refăcut parţial şi miraculos. Refacerea totală e imposibilă. Şi nimeni n-a cutezat să ceară aşa ceva, chit că ar fi fost o erezie justificată.
Doar ea ştie cum, Alexandra a scris o carte cât o arsură cu ulei încins şi o operaţie pe viu la un loc. Jurnalul lui 66. Noaptea în care am ars e o carte care trebuie să te găsească oţelit şi cu gândul la vorba Monicăi Lovinescu: „În rău, specia omenească ne va surprinde mereu.”
Ce dans al numelor. Şi al suferinţei. Şi al destinelor. Cu doi ani în urmă, la prima ediţie a Galei Monica Lovinescu, Alexandra a câştigat marele premiu pentru cartea anului. Ce mult şi-ar fi dorit să nu câştige un asemenea premiu – adică să nu i se fi oferit prilejul de-a scrie Jurnalul lui 66.
Anul trecut, Alexandra Furnea a fost invitată la Vorbitorincii. După înregistrare, am convenit cu Cătălin că a fost o ediţie răvăşitoare – greu de dus la capăt, bogată, jupuitoare şi dureroasă de la un cap la altul.
Am spus atunci despre Alexandra că e un lujer vorbitor şi că, pe lângă ea, coaja de ou e tare. În fond, ăsta e rostul aparenţelor – să râdă de tine şi să te înşele. Dincolo de delicateţea tristă a Alexandrei stă un miez de cremene, pe care nu-l va mai topi nimic pe lume.
IAM. Involuntary Autobiographical Memory. I AM. Eu sunt. Eu sunt Radu şi aş vrea să fiu cât de puţin Alexandra, măcar o clipă. Nu am curaj. Şi nu-mi vine nici măcar să mimez, în orizontul unei comemorări, înfruntarea unui foc prin care Alexandra a trecut şi ale cărui limbi pesemne că-i răsar şi azi în crucea nopţii, ca nişte şerpi libidinoşi, cu sânge rece şi venin fierbinte.
A existat cândva un film, Alexandra şi infernul. O coincidenţă, desigur. Sau poate un mesaj din partea unui zeu distrat, care şi-a întors privirea exact când nu trebuia.
*sursă foto copertă: Facebook Alexandra Furnea
