O deplasare cu copilul și prietenii la Milano pentru Inter -Napoli poate deveni și o mică radiografie a românilor după 35 de ani de tranziție. De la aplauzele dispărute din avion până la Chivu scandat pe Meazza, semnele sunt peste tot. Unele spun că am intrat în rândul lumii, altele că mai avem puțin. Citiți-mă mai jos pentru mai multe detalii.
35 de ani de tranziție, o aterizare la Milano. Fără aplauze
Anul ăsta, în această cursă dus-întors de la Milano, am observat încheierea unui fenomen care durează de cel puțin 35 de ani: aplauzele de la aterizare. Se sfârșește astfel un ciclu romantic, cel al familiarizării cu un mijloc de transport care, nu cu foarte mult timp în urmă, nu era deloc comun în România. Cei născuți după 1990 știu, poate, de la părinții lor sau de pe platforma bătrânilor că noi ( pe asta o știm toți), cei din generația X, nu puteam călători cu avionul decât intern – și rar, pentru că era scump. Nu aveam pașaport, iar zborurile, la fel ca Pepsi-ul, bananele și aproape orice altceva modern sau bun, erau rara avis, ca să rămânem în registru aviatic.
Aplauzele de la finalul curselor însemnau un semn de apreciere pentru echipaj, dar mai ales expresia emoției călătoriei cu pasărea motorizată și a bucuriei că am ajuns în siguranță la sol. Am intrat în rândul lumii, iar cursele aeriene au devenit și pentru români un soi de rută județeană cu rata înaripată. Până la urmă, Italia, Spania și alte țări ceva mai dezvoltate sunt doar niște județe mai populate ale României, după colonizarea lor românească post-, dar și pre-aderare.
Lipsa aplauzelor este, poate, semnul cel mai elocvent al traiului bun pe care niciun român nu-l simte și nu-l poate recunoaște. Este încheierea tranziției economice. Mai există câteva obiceiuri a căror dispariție va marca și alte transformări: certurile din avion și aeroporturi, ”decolarea” instantanee de pe scaun imediat după aterizare, gunoaiele lăsate în urmă în timpul zborului, lipsa de politețe față de însoțitorii de bord și altele. Până atunci, RIP aplauze.
Românii au cucerit Milano
Milano este pământ românesc de multă vreme, încă dinaintea descălecării domnitorului Chivu la Internazionale, ca jucător și apoi ca antrenor. Diferența este că acum te identifici voios cu naționalitatea de român. Îți vine chiar să fluturi un steag românesc la meci. Nu mai zic că atunci când crainicul spune „Cristian…”, strigi din tot pieptul continuarea numelui. Puterea sportului și, mai ales, a fotbalului continuă să crească într-o lume în care un singur fotbalist poate costa cât investițiile capitale pe care Republica Moldova le face într-un an.
Foarte obosiți și supărați oamenii tineri care stau în spatele tejghelelor sau servesc la mese prin restaurante, baruri și magazine. Parcă îi obligă Meloni să muncească. Și foarte albi, majoritatea. Semn că în Italia funcționează plenar suveranismul luminat. Luminat, dar indispus. Românii sunt deja de-ai lor. S-au întors acasă după 2.000 de ani. Am devenit romani în buletinul de identitate și daci în buletinul de vot. Fugi, DACI-lea!
Șoferul transferului de la aeroport vorbește o engleză impecabilă și folosește „soccer” în loc de „football”. Îl întrebăm de ce și ne răspunde că pentru a-l deosebi mai bine de fotbalul european. Nu prea are sens. Știe că nu suntem americani și nici nu susține că are foarte mulți clienți de peste Ocean. Ne mai și mărturisește că nu-i place fotbalul.
Singura explicație rezonabilă și logică este că e un hitman american care se antrenează pentru o țintă pe care trebuie să o preia de la aeroport și practică șoferia pentru a-și intra mai bine în rol. Iată ce înseamnă să aștepți prea mult noul sezon din Fauda. În apărerea nevinovăției lui, trebuie menționat că e posibil, totuși, să fi fost parțial italian, pentru că ne-a dezvăluit că îi plac femeile și mâncarea.
Chivu, voievod peste Meazza
Pe stadion, lume câtă frunză, câtă iarbă. Prima experiență pe San Siro/Meazza costă mai mult decât în mod obișnuit. Meciul cu Napoli deschide apetitul spectatorilor de pretutindeni, iar orașul este și el mai scump când, alături, la Monza – un fel de Ploiești cu motoare, în loc de rafinării – se desfășoară Formula 1.
Copilul din mine și copilul de lângă mine se bucură la fel de mult de ideea copilului mai mare: să călătorim ca băieții, alături de alți băieți-prieteni, la un meci și să vedem pe viu cum Chivu îl bate pentru prima dată pe Allegri. Nu că ar fi fost vreo mare realizare. Până la urmă, nu a bătut anul trecut Napoli sau AC Milan, dar a fugit cu Campionatul și Cupa – trofee care sunt o idee mai importante decât mult discutatele rezultate din meciurile așa-zis mari, cu care jurnaliștii îl provoacă de fiecare dată când se apropie disputarea lor.
Am avut noroc de un meci mic sau mare, dar spectaculos, cu o revenire ireală de la 0-2 și cu golul victoriei în ultimul minut. Ce poți să-ți dorești mai mult? Stadionul imens e bătrân, dar, în ciuda avertizărilor, nu mi s-a părut atât de ponosit și în ciuda modului în care 80.000 de spectatori săreau în minutul 90 a rezistat, deși părea că va cădea cu totul, fără ca măcar să existe vreo avertizare din aia telefonică de cutremur.
Chivu, în nota obișnuită: extrem de inspirat la final, atent și implicat (inclusiv la bucuriea jucătorească), ca un frate mai mare. Cred că acesta este unul dintre secretele lui ca antrenor: modul în care știe să impună respect jucătorilor și, în același timp, să le fie unul de-ai lor, nu doar șeful haitei. Se anunță un campionat mai echilibrat anul acesta, dar și Chivu are acum mai multă experiență și își cunoaște deja mult mai bine jucătorii.
Încă o dată am avut sentimentul arenelor cu gladiatori. Așa mi se pare că au devenit fotbalul modern și sporturile populare jucate la intensitate maximă. Nu se mai moare, dar pasiunea e acolo. Fotbalul dintre două echipe mari din Italia este aproape un sport străin pentru un român. Adică în România se joacă ceva apropiat ca reguli, dar complet diferit ca ritm și tehnică. Seamănă, dar nu este același lucru. Iar Serie A nici măcar nu este cel mai rapid dintre cele cinci mari campionate europene.
A fost o excursie cu băieții absolut normală. Nimic rău ieșit din comun nu ne-a marcat deplasarea, exact cum ar trebui să fie orice vizită într-un mare oraș european. Nu sunt multe lucruri de relatat în afară de meciul extraordinar. Am mai încercat niște pizza și înghețata stradală, pastele nelipsite, Muzeul Științei, magazinul de articole sportive al lui Inter, un restaurant cu chef român foarte bun și câteva taxiuri, pe lângă cei 20 000 de pași zilnici.
Iar Milano nu este, până la urmă, decât un județ al României.
Mai puțin moda, fotbalul, mâncarea și domul.
Mai mergem. Să scandăm, împreună cu tot stadionul, „Chivu!”, după ce crainicul anunță prenumele românului.
În avionul de Milano românii nu mai aplaudă la aterizare, dar pe stadionul din oraș un român este aplaudat de toți în picioare, când decolează cu echipa spre alte mari performanțe ale clubului pe care îl reprezintă.
*surse foto: https://www.shutterstock.com/
