O noapte de luni spre marți
Un adolescent le trimite un video părinților plecați din țară:
„Hei! Sunt în camera mea. Totul e ok. Am fost la școală, am mâncat, am făcut temele. Ah, și m-am întâlnit cu gașca. Știți că lucrăm la un proiect la geografie, asta am făcut toată seara până în noapte. N-am răspuns la telefon, că eram concentrați.”
Clipul e scurt, zâmbește sincer. Pare totul în regulă. Părinții se liniștesc.
Oare?
Știu ei acum care este realitatea?
S-ar putea să nu fie chiar așa. A fost și cu jocuri, și cu glume, și cu un pic de petrecere. Sau poate mai mult… Nu chiar ce a povestit. Dar n-au cum să-l întrebe. N-au cum să-l contrazică. E un monolog, nu o conversație.
Fix așa fac unii candidați la președinție.
Vin cu zâmbetul larg. Filtre bune. Mesaje gândite. Clipuri scurte. Apar la podcasturi prietenoase, la televiziuni unde nu-i întreabă nimeni nimic serios. Postează singuri, se filmează singuri, vorbesc singuri.
Și dacă nu-i poate întreba nimeni — noi, publicul, votanții — pot spune orice.
Pot spune că știu. Că pot. Că au făcut.
Fără să dovedească.
Fără să le tremure vocea când primesc o întrebare grea.
Fără să-i vedem în raport cu altcineva, ca să-i putem compara.
De asta sunt importante dezbaterile.
Pentru că acolo nu ești singur. Ești cu alții care vor același lucru ca tine. Și acolo se vede dacă ai coloană, dacă ai idei, dacă ai răspunsuri. Sau doar lozinci și PR.
Când un candidat care își dorește să devină președinte evită dezbaterile, evită de fapt alegătorii.
Se ascunde de întrebări.
De critică.
De comparație.
Și, mai ales, se ascunde de adevăr.
Revenind la adolescentul nostru:
Simțindu-se puțin vinovat, își roagă niște prieteni să-l filmeze punându-i întrebări — ca să fie „mai credibil”. Uite, vedeți, nu mă ascund — răspund la întrebări!
Dar nu e chiar același lucru. Prietenii știu ce are voie să spună. Îi pun întrebări ușoare. Nu insistă prea tare. Nu-i sapă în declarații. Nu-l prind pe picior greșit.
Nu e ca atunci când un unchi sau o mătușă îl iau la întrebări, direct, în sufragerie. Când simte că trebuie să spună tot adevărul, nu doar partea frumoasă.
Alegem pe cineva care, la greu, va fi întrebat de o țară întreagă: „care-i treaba?”
Dacă nu poate răspunde clar și sincer într-o dezbatere, de ce am crede că va răspunde când chiar va conta? Se va filma singur în birou și își va vedea de viața lui bună.
Serios acum:
Angajezi pe cineva fără interviu?
Îți iei un coleg de birou doar pe baza unui CV și a ce zice el în videouri despre el însuși?
Cumperi un apartament fără să pui întrebări?
Doar pentru că ai văzut un video în care prietenii proprietarei o întreabă „de ce e așa frumos aici?” și ea răspunde cu zâmbetul pe buze?
Atunci de ce am alege un președinte așa?
*găsiți și alte articole semnate de Lorand Balint pe Vorbitorincii aici.
**foto copertă: Inquam Photos / Malina Norocea Dezbaterea dintre Nicusor Dan si George Simion, 8 mai 2025.
