Ajung mai rar la film decât mi-aș dori. Așa că, dacă tot am văzut două producții care mi-au plăcut, vă las gândurile mele aici.
Am văzut Sinners de abia după nominalizările la Oscar. N-am aflat de el sau nu i-am dat atenție. Și acum, știind de el, mi-a luat două seri să-l văd. Pentru că m-am oprit în prima la apariția vampirilor. ”WTF?”, și m-a închis. Am zis să o iau de la capăt a doua zi. Și abia atunci a făcut click.
Dar pentru asta este necesară o secvență magică în care istoria culturală a Americii este pusă într-o secvență de blues în care Miles Caton m-a rupt în două. Tot ce se întâmplă pe scenă, ritmul, culorile, pașii de dans, referințele la diversele culturi care au construit această țară și apoi focul care-i purifică, toate alcătuiesc o secvență perfectă. M-am întors la ea și am revăzut-o în șir. Nu mi s-a întâmplat asta cu niciun film.
E și cheia acestui film, care de aici se deschide și în minte. Nu este o aventură cu vampiri, ci o alegorie despre cine sunt ei, cum s-au chinuit unii pe alții, ce și-au făcut de-a lungul anilor și cum au o cale de izbăvire. ”Muzica nu ne-a fost impusă ca religia. Muzica vine din noi.”
De asta nu o să vă supere nici vampirii care cântă ca niște irlandezi sadea, nici finalul demn de Nicolas Cage în flăcări și nici măcar twist-ul de peste câteva zeci de ani. La un moment dat, Alina spune despre Sinners, că va lua fix câte Oscaruri va dori. Perfect de acord. E nominalizat la 16 categorii.
Hamnet are un final care-l concurează pe Sinners. Chloe Zao face cinematografie de Oscar, remontându-l practic pe Shakespeare. Mi-este evident că, fără înălțimile sale, secvența nu ar fi fost aceeași. Pur și simplu textul lui Hamlet ridică finalul filmului într-un mod care te lipește de scaun.
Ce știe să facă Zao este să monteze un moment cinematografic cu o scenă pe care vă asigur că ați văzut-o în zeci de alte filme într-un mod unic și cu valuri de emoție. O reușită remarcabilă construită cu atât de puține elemente, dar cu o idee care arată măiestria regizoarei.
Până acolo, filmul curge lent, așa cum cinematografia est-europeană a inspirat chiar și Hollywoodul și-i dă posibilitatea lui Jesse Buckley să facă un rol atât de bun, că sigur i-au trimis deja Oscarul acasă. Zao povestește într-un interviu pentru NYT că nu i-a dat multe indicații lui Buckley. Au vorbit doar înainte de fiecare scenă. A îndemnat-o să construiască, să se găsească pe sine. De asta țipătul ei din cea mai dureroasă scenă a filmului nu este scriptat. S-a născut acolo pe loc. Zao spune că ceea ce-i place să facă este să umple platoul cu atmosfera dorită de actor. De exemplu, înainte de filmare se aude muzica pe care actorul cu pricina o dorește în acele zile.
Vă sfătuiesc să urmăriți interviul din NYT. Pentru că întregește bine filmul. Zao explică ideea morții pe care o studiază acum, la vârsta maturității. Și una dintre întrebările care vine firesc este în ce relație erau oamenii cu moartea acum 400 de ani. Totuși aceasta era mai frecventă, bolile nu aveau tratamente. Despărțirea de cei dragi era mai rapidă, mai des întâlnită. ”Este o chestiune de specie. Este imposibil ca, indiferent de vreme și loc, să nu simți ceva la moartea cuiva apropiat.”
Și ceva ușor pentru pierdut simțul realității. Landman pe SkyShowtime. Cu Billy Bob Thornton și Demi Moore. Combinație perfectă între dramă și comedie, doar dacă nu sunteți cumva de stânga sau foarte de stânga. Pe scurt, un petrolist cu mare experiență încearcă să salveze o companie falimentară. Și să normalizeze o familie chiar mai complicată decât industria în care lucrează. O să râdeți.
