Incendii. Cât adevăr poate suporta un om?

Scris de:

Alina Tonigaru

Vorbitorincii sunt o comunitate independentă de analiști și publiciști. Lucrăm în interes public și credem că o nație are nevoie de bun simț și cultură pentru a progresa. Singurele surse de finanțare sunt contractele de publicitate, plățile Google pentru audiența din Youtube și donațiile voastre. Dacă vreți să ne sprijiniți, puteți apăsa acest buton.

Auzisem o mulțime de lucruri despre Incendiile montate la Teatrul de Stat din Constanța, iar cea mai mare nebunie mi s-a părut aceea a unei prietene care și-a luat bilet la Teatrul Național din Chișinău, unde s-a jucat acest spectacol în cadrul unui festival, pentru că la Constanța era (și încă e) sold out. Așa că m-am considerat norocoasă că am reușit să fiu în sală la Sibiu, la Festivalul Internațional de Teatru Sibiu (FITS).

Incendii transgeneraționale

Dar să vă povestesc despre Incendii: în montarea lui Alexandru Mâzgăreanu, textul lui Wajdi Mouawad nu face nicio concesie spectatorului. Îl intrigă, îl neliniștește și, în cele din urmă, îl devastează cu totul. Publicat în anul 2003 de dramaturgul libanezo-canadian, este a doua scriere dintr-o tetralogie intitulată Le Sang des promesses și urmărește doi gemeni, Jeanne și Simon, care află după moartea mamei lor, Nawal Marwan, că există un tată și un frate pe care nu i-au cunoscut niciodată. Mama le lasă câte o scrisoare și un testament cu instrucțiuni clare de a nu fi înmormântată cu fața spre lume, ci spre măruntaiele pământului, fără piatră la căpătâi, până când, prin copiii săi, nu va putea aduce o justificare încălcării promisiunii sale față de întâiul ei născut și tatăl acestuia. Înainte de a fi limpezite apele, își refuză o înhumare întru tradiții.

Incendiile memoriei

De aici pornește o investigație care traversează un Orient Mijlociu, niciodată numit explicit. Acțiunea s-ar fi putut întâmpla în oricare din teritoriile marcate de confruntări în ultimii 50 de ani, însă cadrul dramatic e marcat de Libanul devastat de război, dar și de memoria personală a autorului. Mouawad a crescut în Liban în timpul războiului civil, a emigrat în Canada, și această biografie pulsează în fiecare scenă.

Structura spectacolului este non-liniară, trecutul și prezentul se suprapun: personajele nu pot trăi în prezent pentru că trecutul nu e lămurit încă. Nawal Marwan e reconstruită retrospectiv, strat cu strat, și fiecare revelație reface complet imaginea ei anterioară.

Alexandru Mâzgăreanu alege o cheie de lectură poetico-matematică, rece. Scena e albă, decorurile Andreei Săndulescu sunt albe, costumele Alexandrei Boerescu sunt tot albe. Este mai mult albul doliului specific Orientului Mijlociu, decât albul inocenței.

Incendiile din oameni

Tema centrală e tăcerea mamei față de copiii ei în ultimii cinci ani de viață ai săi: cinci ani de zile de opacitate, cinci ani în care nu a deschis nici măcar o dată gura. În fapt, tăcerea se dovedește a fi singura formă de protecție pe care ar fi putut să o ofere celor din jur. Mouawad sugerează că unele experiențe depășesc capacitatea limbajului de a le conține și înlocuiește explicația cu imagini poetice și simbolice care funcționează tocmai pentru că nu explică nimic.

Încă mă bântuie scena în care se explică mecanismul mai precis decât orice teorie a ceea ce se petrece: violență naște violență, care, la rândul ei, naște violență; dintr-una-n alta, din furie-n furie, din durere-n întristare, de la viol la omor, până la începutul lumii.

Trei actrițe o împart pe Nawal Marwan: Ecaterina Lupu, Mirela Pană și Nina Udrescu. Trei vârste, trei ipostaze ale aceleiași femei care trece prin dragoste, război, tortură și tăcere. Mirela Pană, nominalizată la UNITER pentru acest rol, joacă femeia care, după tot ce a trăit, cântă. Nu pentru a înmuia sufletul cuiva sau din plăcere, ci ca forță brută a vieții, ca semn de rezistență, ca semn de insubordonare, ca modalitate de identificare ulterioară. De altfel, așa era și cunoscută în zona de conflict: ”Cea care cântă”.

Alături de ele, Cristiana Luca construiește în dublu registru pe Jeanne și Sawda. Există un moment tulburător în spectacol al cărui protagonistă e Cristiana Luca, în rolul Sawdei, prietena lui Nawal: acela în care povestește, strigând în șoaptă (da, e posibil), despre cum a asistat la alegerea pe care o femeie a trebuit să o facă între viața și moartea unuia din cei trei copii ai săi, somată fiind de un individ din milițiile rivale.

Deznodământul este unul din cele mai zguduitoare ale dramaturgiei contemporană. Zguduitor tocmai pentru că e matematico-logic, nu melodramatic. Iar cu rezultatul spre care te conduce această logică teribilă este necesar să te împaci. Așa cum trebuie să o facă și gemenii lui Nawal.

Mitul lui Oedip devine în mâinile lui Mouawad mai puțin o poveste despre destinul căruia îi ești captiv și mai mult una despre moștenirea violenței. Pentru că războaiele produc monștri, monștrii produc victime, iar victimele, fără să știe, pot deveni sursa altor tragedii. Mărturisesc că, pe măsură ce spectacolul se apropia de final, am încercat să-mi imaginez tot felul de explicații pentru secretele ascunse de Nawal. Niciuna nu se apropie de oroarea revelației finale. Realitatea imaginată de Mouawad le depășește însă pe toate.

Titlul original e chiar Incendies / Incendii (Mouawad a ales să scrie în franceză, iar nu arabă), iar focul apare în piesă atât literal cât și metaforic: autobuzul ars, scena roșie, violența care se propagă ca un incendiu din generație în generație. Există mai multe straturi, toate coerente între ele, începând cu autobuzul palestinian incendiat de milițiile creștine, pe care Mouawad l-a văzut cu ochii lui la șapte ani din fereastra blocului din Beirut. Scena aceea apare în spectacol aproape nemodificată, trauma personală devinind structură dramatică.

Mouawad alege pluralul – Incendii, nu Incendiu/ – și asta nu e întâmplător. În structura lui, textul e împărțit în secțiuni numite chiar așa: Incendiile lui Jeanne, Incendiile lui Sarwane. Fiecare personaj are propriul incendiu interior, propria revelație care îi mistuie certitudinile. Cuvântul în franceză are și un sens figurat, acela de „bulversare violentă care destabilizează ordinea stabilită„, iar citirea testamentului mamei declanșează exact asta.

Și mai e un detaliu: ultima dorință a lui Nawal e ca la înmormântare să i se verse pe trup trei găleți de apă proaspătă, pentru că, uneori, incendiile pot fi stinse abia când adevărul e rostit și cunoscut, nu înainte.