Cătălin Striblea îl are invitat, la Vorbitorincii Leaders, pentru a doua oară, pe Mihnea Măruță, într-un episod dens despre ecrane, algoritmi și marea provocare a generației noastre: abandonul copiilor în rețea. De ce a devenit ecranul „suzeta minții” pentru cei mici tineri și copii și ce se întâmplă cu noi atunci când interacțiunea cu inteligența artificială o înlocuiește pe cea umană? Mihnea Măruță analizează lucid pericolele ascunse din spatele rețelelor sociale și ne explică de ce unele tehnologii, precum Chat GPT, par deja depășite în fața noilor entități digitale. În textul de mai jos, aveți o parte din argumentele sale .
Iată analiza lui Mihnea Măruță:
1) Ce este o rețea de socializare?
O formă de cinema vertical, în care toți sunt autori și toți sunt spectatori, iar vizionarea nu mai este programată, ci poate avea loc oriunde și oricând, fiindcă purtăm ecranul peste tot cu noi.
2) De ce folosesc ideea de cinema, și nu altceva?
Pentru că, la fel ca în cinema, fluxul de pe ecran se suprapune peste fluxul conștiinței noastre. Dacă filmul e bine făcut (în cazul rețelelor, feed-ul), se produce un soi de posesiune, în sensul că mintea ne este preluată, acaparată, sedusă de ceea ce recepționează. Ecranul care “spune o poveste” are această capacitate, de a răpi în imagine.
3) Care ar fi principalele diferențe față de cinemaul clasic?
- a) iluzia că noi am controla această relație, dat fiind că putem opri și chiar putem interveni în fluxul de pe ecran (cu postările noastre);
- b) povestea din rețele nu mai e unitară, livrată de un autor, ci devine un caleidoscop impresionant și aparent haotic, o sarabandă adaptată minții noastre;
- c) ni se induce senzația că succesiunea de imagini e infinită, că putem face scrolling la nesfârșit.
4) Cum adică e “o sarabandă adaptată minții noastre”?
Unul dintre aspectele esențiale ale relației cu o rețea de socializare este faptul că algoritmul rețelei adună încontinuu date despre noi, pe baza cărora ne face profilul psihologic, cognitiv și emoțional.
Acest profil este îmbunătățit continuu, iar feed-ul pe care ni-l livrează rețeaua este adaptat în funcție de acest profil foarte fidel.
5) De ce ar fi asta o problemă?
Faptul că rețeaua se adaptează continuu la dorințele și așteptările noastre determină un soi de dependență, care ne face să petrecem tot mai mult timp conectați.
Ceea ce face orice rețea de socializare este să țintească unele dintre nevoile cele mai importante ale omului și apoi să le deturneze, să le exacerbeze și chiar să le pervertească.
Se produce astfel o exploatare a unor slăbiciuni (vulnerabilități) ale psihicului și minții noastre.
6) Cum se adaptează rețeaua la dorințele noastre?
Mecanismul rețelei nu constă în a-ți furniza continuu ceea ce îți dorești, pentru că atunci te-ai sătura de atâta “ciocolată”.
Ceea ce face rețeaua e să îți creeze așteptarea și apoi, periodic, să ți-o satisfacă: asta nu îmi place, asta nu mă interesează, ce-i prostia asta…. uaaaa, asta da!
7) Care sunt nevoile pe care le exploatează rețelele?
Câteva dintre ele ar fi:
- a) nevoia de a nu fi singuri;
- b) nevoia de validare;
- c) nevoia de a evada din real, de a uita cumva de suferință;
- d) nevoia de a fi în control;
- e) nevoia de a lăsa ceva în urmă, de a nu fi uitat, de a găsi un sens vieții tale.
8) Să le luăm pe rând. Cum e exploatată nevoia de a nu fi singur?
Prin inducerea sentimentului că acolo, în rețea, comunici mai mult, ai acces la aproape oricine de pe planetă, timpul și spațiul se contractă, poți crea grupuri, poți să anunți orice ți-a trecut prin minte etc.
În fapt, experiența ultimilor 15-20 de ani ne arată că această ofertă duce la o izolare crescândă, la ascundere în spatele ecranelor, pe scurt – la mult mai puțină comunicare adevărată, deci la mai multă singurătate și angoasă.
9) Cum e exploatată nevoia de validare?
Acesta e, probabil, cel mai vizibil fenomen și cea mai limpede pervertire a unei nevoi firești: dacă ai acces în rețea încă din copilărie, atunci principala ta preocupare, cel puțin până la vârsta adultă, va fi felul în care ești perceput și judecat de urmăritorii tăi, altfel spus – care e identitatea ta virtuală.
Această preocupare va modifica profund felul în care te vezi tu pe tine, precum și ceea ce arăți în exterior. E vorba despre o disociere cu efecte grave pe termen lung, fiindcă rețeaua te presează să te ridici la înălțimea presupuselor așteptări ale grupului căruia îi dai voie să te judece.
10) Nevoia de a evada?
Primul aspect, cel evident, e scrolling-ul nesfârșit, despre care crezi că te ajută să te relaxezi și, de fapt, îți face mintea franjuri. Dar și mai puternic e sentimentul, indus în rețea, că, acolo, dorințele ți se îndeplinesc mai degrabă decât în realitatea “reală”.
Rețeaua devine astfel un mediu mai erotic decât realitatea: ai senzația că acolo ești acceptat nu doar pentru calitățile tale, ci adesea și pentru defectele tale, de unde și curentul mondial de victimizare.
11) Cum e speculată nevoia de a fi în control?
Deturnarea acestei nevoi se leagă de iluzia că tu ești stăpânul tehnologiei pe care o folosești: că poți porni, opri, întrerupe și manipula cum vrei aplicațiile instalate pe telefonul mobil. Cea mai sintetică expresie a acestei deturnări este următorul mecanism, pe care-l deprinzi încă din copilărie: “Apăs și se întâmplă”.
Dacă, de la 2-3 ani, în mintea ta se consolidează acest mecanism neuronal, în care te obișnuiești că apeși și imediat se întâmplă ce ți-ai dorit, devine obligatoriu să discutăm cum se repercutează această obișnuință asupra așteptărilor din viața de adult.
12) Cum e țintită nevoia de a lăsa ceva în urmă?
Această nevoie e dusă la extrem de posibilitatea de a ști câți urmăritori ai, precum și câte like-uri, inimioare și share-uri ți-au dat ei de fiecare dată când postezi ceva.
În mintea ta se induce astfel o iluzie a imortalizării în mințile celorlalți: ai senzația că, cu cât ai mai mulți followers, cu atâta cresc șansele de a rămâne cumva în amintirile lor, adică de a simți că ești important, că nu ești ignorat, că exiști și vei exista pentru alții și după ce nu vei mai fi.
Altfel de ce filmăm cu telefonul la concerte? Și de ce ne facem sute de poze în locuri “instagramabile”, din care alegem una sau două, cele mai avantajoase?
13) Ce se întâmplă în cazul copiilor, concret?
Să începem cu preșcolarii, cu un exemplu foarte cunoscut. De ce îi pui copilului telefonul sau tableta în față, când ești la restaurant cu soțul sau soția? Tu știi că, în acest mod, copilul va tăcea și vă va lăsa în pace, să “scăpați” de el pentru câteva minute.
Ecranul devine astfel o suzetă pentru mintea copilului.
Ceea ce înseamnă, dacă ducem gândul mai departe, că tu știi, ești deplin conștient că ecranul are acest efect de răpire în imagine, de anesteziere, de transformare a privitorului într-o ființă mult mai abulică.
Ce argument mai puternic decât însăși decizia conștientă a părinților de a-și anestezia copiii cu ecranul? Dacă, de la o vârstă atât de mică, unui copil i se transmite mesajul “ecranul e refugiul tău”, cum va evolua când va fi adolescent, tânăr, apoi adult? Ca să nu mai vorbim despre atitudinea parentală – “ia de aici și lasă-ne o vreme…”.
14) Ce se întâmplă odată cu intrarea copilului la școală?
Aici, lucrurile se complică: dacă un elev are dreptul să-și deschidă telefonul în clasă, să se uite la notificări, să dea mesaje sau, și mai grav, să facă live pe TikTok din timpul orei, cred că e legitim să considerăm că, în cazul acelui elev, procesul de învățământ este de-a dreptul mort.
15) Ăsta e singurul argument?
Un alt argument ar fi că nu toate materiile se pretează la spectacol din partea profesorului, în sensul de a capta atenția copiilor cu tot felul de povestioare, “bombonele” sau momente care să nu-i lase să își piardă atenția.
Mintea copilului e obișnuită deja, din rețea, cu satisfacerea periodică a dorinței. Adică mintea lui compară inevitabil frecventele secreții de dopamină din rețea cu “plictiseala” din timpul lecțiilor.
Doi la mână, copilul compară inconștient glamour-ul celor pe care îi urmărește în rețea, tot felul de vedete și de influenceri, cu normalitatea sau, uneori, chiar cu banalitatea unui profesor.
Dar menirea acelui profesor nu e să îi producă elevului o continuă secreție de dopamină în creier.
Pe scurt, dacă elevii săi au voie să folosească telefonul în timpul orelor, profesorul lor e în concurență cu planeta întreagă. Și nu are cum să câștige.
16) Dar să aibă voie să-și deschidă telefoanele măcar în pauze?
Dacă ar fi după mine, nu. Pentru că, în acest caz, subiectele lor de discuție vor devia din nou înspre seducția exercitată din rețea. Și, în plus, scad șansele ca ei să se miște în pauză, să se dezmorțească, să alerge, să vorbească între ei și chiar să mănânce un sandvici.
Cred că soluția drastică, dar eficientă, este ca, odată ajuns la școală, copilul să nu aibă acces la telefonul mobil, până la plecarea către casă. Iar părintele care vrea să-l găsească poate să sune la secretariat.
De ce elogiem aceste măsuri când auzim că ele sunt aplicate în școli din Occident, dar, când vine vorba despre noi, căutăm tot felul de subterfugii și de excepții?
17) Ce alte efecte au rețelele de socializare asupra copiilor de 7-14 ani?
Aș menționa două dintre cele mai adânci, care vor avea urmări pe termen lung.
Primul efect decurge din comparația cu cei mai bogați și mai de succes oameni de pe planetă, cărora ei le dau follow inevitabil, pentru că altfel nu sunt la curent cu discuțiile din grupurile lor.
Dacă, din copilărie, te compari cu cei mai grozavi de pe planetă, asta înseamnă că tu, încă de mic, îți dorești… tot. Ceea ce e catastrofal, fiindcă nu ai cum să deții toate acele lucruri sau să trăiești toate acele experiențe mirifice pe care le vezi în rețea.
Deci, copiii noștri cresc afectați de aceste trei sentimente: invidie (fiindcă li se pare că alții au tot), resentiment (pentru că ei n-au, și nimic nu se schimbă de la o zi la alta) și, decurgând din astea, un soi de tristețe care nu poate fi contracarată.
Asta înseamnă că, pe termen mediu și lung, ei nu se mai auto-evaluează cât de cât corect: pe unde mă situez valoric în grupul din care fac parte, în generația mea, în județ, în țară?
Dacă, încă de mic, nu te evaluezi corect, atunci riscul de depresie, odată ajuns la maturitate, e semnificativ. Pentru că depresia apare adesea fiindcă tu nu ești sau nu trăiești ceea ce te așteptai să trăiești la acea vârstă și în acel moment al vieții tale. Dar așteptările tale și raportarea ta la realitate sunt defecte încă de când erai mic, din cauza comparației de care vorbeam…
Al doilea efect, care decurge din refugiul în spatele ecranelor, deprins încă din copilăria mică, este că nu sunt pregătiți pentru incertitudine, ba chiar evită situațiile neprevăzute. Cresc încă de mici cu iluzia că s-ar putea afla mereu în control.
Copiii noștri cresc cu această deprindere: telefonul le oferă un interval de timp, un ΔT în care să își poată concepe replica sau reacția față de un eveniment sau față de o solicitare. (De aceea nu vor să fie sunați direct cu apel audio, printre altele.)
Dacă nu ești pregătit să faci față unei situații noi sau chiar unei situații riscante, ce șanse ai să te angajezi? Sau ce șanse ai să rezolvi probleme de fiecare zi, care nu sunt niciodată aceleași?
Să adăugăm acestei realități faptul că agenții dotați cu inteligență artificială vor prelua cel puțin joburile repetitive. Cine va fi avantajat? Cei care sunt gata să reacționeze la incertitudine, ba chiar să soluționeze situații neprevăzute.
18) Ce efecte are structura mintală “apăs și mi se împlinește dorința”?
Asta ar trebui să îngrijoreze la maximum clasa politică, dar și pe angajatori, precum și pe acționarii companiilor importante. De ce?
Dacă, încă din copilărie, în mintea ta se formează un circuit stabil de acest tip, că dorința se împlinește instantaneu, după ce ieși din școală și intri în viața de adult, vei avea un șoc. Realitatea îți va da croșee peste croșee.
Deja există o sumedenie de mărturii în acest sens: mulți tineri nu înțeleg, de pildă, de ce primul job nu e “jobul vieții” lor.
Cum adică dorința nu mi s-a mai împlinit? Cum adică prima relație nu e perfectă? Cum adică nu mă iubește? Cum adică nu mă vrea?
Ceea ce se întâmplă e următorul fenomen: generații întregi sunt construite mintal să nu mai gândească pe termen lung, ci să vrea totul pe loc, acum, aici, în secunda doi.
Asta înseamnă efecte generale la nivel politic (fiindcă structura democrației presupune răbdare: un mandat acordat pe un anumit interval unor reprezentanți), la nivel social (fiindcă tot mai puțini sunt dispuși să pună osul la o relație de cuplu) și la nivel economic (fiindcă tot mai puțini sunt dispuși să pună deoparte, să economisească, să ia credit, adică să plănuiască pe termen lung etc).
Acest mecanism mintal afectează deci susținerea democrației reprezentative, solidaritatea socială formată din familii stabile, dar și afacerile băncilor, ale firmelor de investiții, ale firmelor de asigurare, ale dezvoltatorilor imobiliari etc.
Într-un fel, întreaga societate, așa cum o știm, este modificată substanțial dacă generații după generații cresc cu deprinderea ca dorințele să li se împlinească imediat ce sunt formulate.
19) În seama cui ar trebui să fie lăsată decizia privind accesul la rețele?
Nu în seama părinților, fiindcă vedem unde s-a ajuns.
Dacă ar fi să comprim într-un cuvânt, aș zice că prea mulți părinți sunt razna, fie protejându-și excesiv copiii, fie pierzând controlul în favoarea modelelor pe care copiii și le iau din rețele. Iar cele două nu se exclud, dimpotrivă: protecția e felul în care îl educi să nu înfrunte realitatea.
Dacă n-ai încredere în profesori, de ce îți mai lași copilul la școală? Iar dacă nu ai timp să stai de vorbă cu el, să afli ce îl doare și ce îl pasionează, de ce te miri că nu-l mai recunoști?
Și, la fel, decizia nu trebuie lăsată în seama directorilor de școli, fiindcă prea puțini au tăria propriilor convingeri și curajul de a-i înfrunta pe părinți.
În plus, această problemă, a accesului nelimitat la rețele, ține și de viitorul națiunii: cu cât lucrurile continuă în acest fel, cu atât sunt mai amenințate națiunile mici și mijlocii.
Pentru că seducția din rețele nu face decât să ducă la desprinderea de tradiții, la dezinteres față de propria cultură, la cunoașterea tot mai proastă a limbii materne și la deprecierea comunității din care copiii fac parte. De ce?
Din cauza incomparabilei atracții pe care o exercită tot felul de influenceri, vedete și produse virale din țările puternice. Se numește aculturație.
20) Despre ce trebuie să mai vorbim?
Despre diminuarea capacității de concentrare. Despre aproape-dispariția capacității de a mai citi un text complicat, de a urmări un film cu subtilități, de a pricepe o metaforă, de a folosi o metaforă, de a căuta o soluție originală.
Despre predarea în “mâinile” asistentului virtual: după ce, în epoca Google, a crescut disprețul față de memorare, epoca ChatGPT a venit cu lenea de a gândi pe cont propriu. “Nu e nevoie”, asta ajung să creadă copiii. “Din moment ce are cine să-mi spună, să mă ajute, să îmi facă temele ș.a.m.d., de ce să mă mai obosesc?”
Făcând zoom out, ce înseamnă toate astea? E mai comod să nu fii liber.
E mai comod să delegi toate deciziile, toată memoria și toată gândirea unei tehnologii despre care nu ai habar.
Și, între timp, tu să fii lăsat în pace, cu căștile pe cap, să scrollezi la infinit sau să dialoghezi cu ChatGPT despre ce fericit ai fi fost dacă ai fi avut curaj să-i spui acelei fete sau acelui băiat că ai vrea să fiți împreună…
Urmăriți podcastul Vorbitorincii Leaders.
