Oare nu-s și oameni bogați care vor distrugerea societății actuale?

Nu doar cei rămași în urmă vor distrugerea societății actuale

Se discută zilele acestea foarte mult despre frustrarea celor rămași în urmă, despre nemulțumirea celor care nu au beneficiat de schimbările pozitive ale ultimelor decenii. Dar prea puțin despre iritarea crescândă a unei părți din elitele privilegiate — cei care, deși o duc material excepțional, simt că sistemul nu le mai oferă acel spațiu lipsit de reguli în care s-au format și s-au îmbogățit.

Acești indivizi nu mai suportă așteptările societății ca toți cetățenii, indiferent de statut, să fie trași la răspundere. Într-o lume în care transparența, responsabilitatea și egalitatea în fața legii devin norme, ei se simt atacați. Li se cere să joace după reguli de care au fost întotdeauna scutiți. Și nu le place deloc. Și și-ar dori distrugerea acestora.

O alianță neașteptată

Așa se naște un fenomen periculos: o alianță tacită între cei de jos și o parte dintre cei de sus.
Primii cer schimbarea pentru că n-au primit nimic. Ceilalți cer schimbarea pentru că încep, în sfârșit, să li se ceară socoteală.

Unii visează la anarhie din disperare, alții din interes.
Unii strigă în stradă, alții acționează în tăcere, prin influență, media, politicieni de buzunar.
Dar direcția e aceeași: sistemul trebuie „să cadă”. Distrugerea acestuia devine un obiectiv.

E ironic, dar real — am ajuns într-un punct în care și o parte dintre bogații României vor revoluție.

Un caz care explică miza

Cum să nu se poată rezolva cumva X-lescu al cărui copil, beat și drogat, a omorât oameni nevinovați în timp ce conducea cu 150 km/h printr-o localitate?
De ce ar trebui să răspundă „bietul copil”? De ce să trăiască în exil, în Serbia sau Italia?
Și părinții lui, puternici, respectabili, oameni fini — cum să trăiască departe de el?

Pentru astfel de oameni, sistemul devine insuportabil nu pentru că este corupt, ci pentru că începe, timid, să fie corect. Și se tinde spre distrugerea lui.

Schimbarea nu e întotdeauna bună. Contează scopul ei.

Când cei fără nimic și cei cu prea mult urlă amândoi că vor „să se schimbe totul”, trebuie să fim atenți.
Schimbarea nu e bună în sine. Contează cine o face, cu ce scop și pentru cine.

Poate că miza reală nu este dărâmarea sistemului.
Poate că adevărata provocare este reconstruirea lui în așa fel încât să nu mai fie proprietatea niciunui grup — nici al celor care n-au avut niciodată șanse, nici al celor care au avut prea multe.
Asta înseamnă democrație. Asta înseamnă justiție. Și asta doare cel mai tare.

Post scriptum. Distrugerea sistemului: atunci și acum

Unul dintre factorii prea puțin discutați ai căderii comunismului în România a fost dorința celor puternici și bogați — da, chiar și într-un regim declarat „egalitar” — de a-și putea trăi bogăția pe față.
A existat o elită economică și de partid care acumulase avantaje, relații, influență, dar nu și libertatea de a le etala sau transforma în capital real, vizibil.

Pentru aceștia, prăbușirea regimului a însemnat o șansă uriașă. Nu doar că nu au împiedicat sistemul să cadă, dar în multe cazuri l-au împins discret către colaps.
În spatele lozincilor și al protestelor sincere, au existat și zâmbete bine calculate.

Acești oameni au fost printre marii câștigători ai tranziției.
S-au regrupat rapid, au profitat de haos, au cumpărat ieftin, au construit averi pe baze gri, dar solide.
Sistemul post-1989 a fost, o vreme, exact ce își doreau: permisiv, coruptibil, opac.
Dar acum, după mai bine de 30 de ani, realitatea s-a schimbat.
Și ei sunt din nou nemulțumiți. Și parcă tare și-ar dori distrugerea societății actuale.

*alte articole ale lui Lorand Balint puteți citi pe vorbitorincii.ro