L-am văzut într-un reportaj scurt, aproape pierdut în fluxul de breaking news din feedul meu de Instagram.
Un bărbat pe străzile din Minneapolis, la două-trei zile după o execuție care a șocat lumea sau, mai corect spus, n-a șocat-o suficient. Altfel, ar fi existat consecințe reale, la nivel înalt. Dar reportajul nu era despre asta.
Era despre el.
Bărbat. Alb. 40+. Cetățean american. Îmbrăcat curat, corect, banal. Extrem de decent și de lucid.
Nu avea pancarte.
Nu striga lozinci.
Nu cerea nimic.
Ținea doar o rolă de saci de gunoi în mână.
Ieșise să strângă ce rămâne după proteste și ciocnirile cu agenții ICEiști. Nu pentru că administrația publică nu și-ar face treaba (ba chiar a spus explicit că și-o face), ci pentru că volumul e mare, pentru că în fiecare seară se întâmplă ceva și pentru că a simțit că nu mai poate rămâne doar spectator.
„I wanted to do something for my community.” Am vrut să fac ceva pentru comunitatea mea.
Acea rolă de saci de gunoi a fost forma lui de implicare.
Nu știu dacă scena a fost aranjată sau nu.
Și, sincer, nu contează.
Contează ideea din spate.
Într-un moment în care statul își extinde reflexele de forță, discursurile se radicalizează, iar responsabilitatea e pasată mecanic între instituții, cineva face un gest mic, imposibil de confiscat politic: are grijă de locul în care trăiește.
Pentru mine, asta a fost o lecție clară despre ce înseamnă, de fapt, iubirea de comunitate.
Nu spectacol. Nu furie permanentă. Ci gesturi mici, repetitive, aproape banale, care spun: aici e casa mea și nu o abandonez.
Înainte să-ți iubești țara, poate ar trebui să-ți iubești strada.
Înainte să-ți iubești județul, poate ar trebui să-ți respecți cartierul.
Înainte să vorbești despre valori mari, poate ar trebui să nu arunci gunoaie pe jos.
Să nu parchezi unde nu trebuie.
Să nu încurci inutil.
Să ajuți, nu să complici.
Adevăratul patriotism nu începe cu steaguri fluturate isteric, ci cu grija pe care o acorzi spațiului comun. Cu înțelegerea simplă că orașul în care muncești, te enervezi, stai în trafic, îți vezi prietenii și te trezești în fiecare dimineață este, de fapt, o extensie a casei tale.
Și dacă vrei ca „acasă” să arate mai bine, uneori începi cu o simplă, dar simbolică, rolă de saci de gunoi.
Adevăratul patriotism nu începe cu discursuri despre națiune și nu se termină cu votul.
Începe în clipa în care înțelegi că orașul tău nu este „al autorităților”, ci al oamenilor care îl locuiesc. Și te porți cu el ca atare.
Abia atunci ai vei ști cum să nu lași pe nimeni să intre cu bocancii plini de noroi și să-ți spună că știe el mai bine cum trebuie să fie la tine acasă.
*pe Marina Simona Zanfir o mai puteți citi și în alte articole pe vorbitorincii.ro.
**sursa foto copertă: shutterstock.com
