Unde ne duce ura asta? O oglindă spartă a României și a lumii de azi
Trăim vremuri în care a devenit prea ușor să urăști și tot mai greu să gândești. Privesc în jur și văd cum oamenii nu mai vor adevăr, ci doar vinovați. Nu mai vor dreptate, ci răzbunare. Parcă n-am învățat nimic din trecut – din suferințele celor arși pe rug, închiși, exterminați, doar pentru că au fost “altfel”, deși, de fapt, erau la fel.
Când am ajuns să fim așa?!
Când am uitat că nu suntem dumnezei, ca să judecăm cine merită să trăiască și cine nu? Când am decis că e mai ușor să urăști, decât să încerci să înțelegi?
Nu e doar o criză politică. E o criză morală. O criză de umanitate. Nu ne mai doare suferința altuia. Ne bucură. Ne “răzbună”. Ni se pare că dacă (și) altul se târăște e în regulă că stăm noi în genunchi, sau, mai rău, e momentul să-l călcăm în picioare.
Și atunci, ce urmează? Azi ne spun să-i disprețuim pe “ei”. Mâine, cine (le va) rămâne? Noi? Copiii noștri? Mâine, ce criterii vor mai inventa ca să ne alimenteze ura și frustrarea?!
Fasc!smul nu începe cu lagăre. Începe cu tăcere.
Cu fiecare moment în care vedem ură și nu spunem nimic. Cu fiecare dată când zicem „așa e lumea”. Nu, lumea nu e “așa”, lumea e fix cum vrem noi să o facem să fie.
Dacă mâine ar fi copilul tău cel scuipat pe stradă? Dacă tu ai fi cel alungat, cel disprețuit? Ai mai zice că “așa merită”, “așa e lumea”?
Nu trebuie să-i iubim pe toți. Dar trebuie să iubim suficient de mult umanitatea încât să recunoaștem că sunt mai multe lucruri care ne unesc, decât care ne separă. Că suntem oameni indiferent de etnie, religie, statut. Că ne dezbină, ca să ne conducă, de atâta timp și noi iar și iar și iar cădem în capcana urii și a fricii.
Vreau să cred că mai e timp. Timp să gândim în profunzime. Timp să ne dăm voie să simțim și să înțelegem, nu doar să reacționăm impulsiv. Pe Marina Simona Zanfir o găsiți și pe Facebook.
