Cum să nu strici un băiat. Scrisoare din Andalucia pentru România

Un glonț care a spart liniștea

În ultima zi din mai, în România, într-un cartier rezidențial de la marginea Bucureștiului, o tânără însărcinată și cu o fetiță de trei ani în brațe a fost ucisă de fostul partener, deși în 2021 se emisese un ordin de protecție în ceea ce îl privește.

Este unul din cazurile mediatizate, dar nu este unul izolat: doar în primele patru luni ale acestui an poliția a intervenit, în medie, la aproape paisprezece episoade de violență domestică pe oră. O astfel de tragedie nu începe cu glonțul. Începe cu o palmă pe care nu o vede nimeni, cu „hai, nu mai plânge ca o fată” și de la convingerea încă răspândită că forța e un drept bărbătesc.

Vocea din căști

Scriu din Andalucia, după încă un episod din România în Direct. Cătălin Striblea e vocea care cândvă mă însoțea în fiecare vineri, pe drumul cu ai mei pe serpentine, unde doar Europa FM nu își pierdea semnalul. E vocea care îmi aduce azi doza de știri și, mai ales, speranța că cineva, acolo, într-un studio de radio, nu obosește să pună întrebările care contează.

Iar una din întrebările care mă urmăresc de șase ani de când am plecat din România este: putem crește altfel copiii? Putem crește băieți cărora să nu li se pară normal să ridice vreodată mâna la o femeie? Ca peste două decenii să nu mai numărăm femei abuzate sau ucise, cu sau fără ordine de restricție în buzunar?

Cifrele: aici și acolo

Europa nu este inocentă – una din trei femei declară că a fost victima violenței fizice sau sexuale de-a lungul vieții. Experiența Spaniei arată totuși că atunci când legislația este clară și este dublată de campanii constante de educație publică, numărul de abuzuri poate să scadă vizibil.

România a numărat, în 2024, peste 130.000 de intervenții ale poliției în cazuri de violență domestică, o creștere de 2.6% față de 2023. În Spania, același an a adus 34.684 de victime la o populație dublă – cel mai mic bilanț al ultimului deceniu.

Nu țara face diferența, ci sistemele: tribunale dedicate cazurilor de violență împotriva femeilor (Juzgado de Violencia sobre la Mujer), brățări electronice care declanșează alarma dacă agresorul se apropie, concedii parentale identice și netransferabile pentru ambii părinți. România testează abia acum monitorizarea electronică, limitează ordinul de protecție la șase luni și le oferă taților un concediu de paternitate plătit de maxim 15 zile lucrătoare.

SPANIA: Tribunale specializate în judecarea cazurilor de violență împotriva femeilor funcționează încă din anul 2005

Prima palmă vine devreme în România

Bătaia e ruptă din Rai. Unde dă mama, crește. Sau cum palma educativă încă trece drept metodă pedagogică în multe case. Un studiu Salvați Copiii arată că 46% dintre copiii români sunt bătuți sau loviți în familie. Poate nu înțelegeți cum stăm din procente – să o spun mai clar: în România, unul din doi copii ia bătaie acasă.

Și mă întorc la Spania, unde corecția corporală este ilegală încă din 2007, iar școlile sunt obligate să raporteze orice suspiciune de abuz. Codul civil românesc spune și el că „Sunt interzise luarea unor măsuri, precum şi aplicarea unor pedepse fizice, de natură a afecta dezvoltarea fizică, psihică sau starea emoţională a copilului”. Și totuși, dacă ne uităm la statisticile de mai sus, pare că pentru mulți vechile vorbe din popor atârnă mai greu decât textul legii.

Când copiii „se educă” pe trotuar

În România, primele lecții de bărbăție vin la scurt timp după naștere. Spui că ai băiat și te felicită toți de parcă ai fi tras lozul cel mare: „Bravo, doamnă, băiat! O să vă ducă numele mai departe!”. Câteva luni mai târziu, hainele prea colorate atrag alte etichete, nu este niciodată prejudecata celor care te opresc pe stradă, ci vina ta: „O să-l creadă lumea fetiță dacă îl mai îmbrăcați în roșu”.

Când buclele blonde ale copilului au ajuns la umeri, au venit din aceeași direcție și întrebările și soluțiile: „Ce ești tu? Băiat sau fetiță? Păi și nu-l tundeți?”. Iar pe măsură ce crește, lista se lungește. Nu mai plânge ca o fată, lasă pictura și brățările, că sunt de fete, ar fi bun la fotbal, e baiat. Aș putea scrie un caiet cu replicile auzite în doar câțiva ani în România.

Stereotipurile acestea, aruncate în familii sau pe trotuar de necunoscuți, nu le trasează copiilor rolul în viață dacă noi, ca părinți, ne facem treaba: să le arătăm diferența dintre opinie și adevăr, să le spunem că normele se schimbă ca moda și că felul în care arată, plâng sau se joacă e, în cele din urmă, alegerea lor – nu verdictul străzii.

Pasul peste graniță

Dacă pe străzile din România primeam păreri la fiecare pas, primele zile în Marbella au fost o lecție despre ce înseamnă normalitate. La primărie, în timp ce faceam actele de rezidență, copilul, abia trecut de un an, plângea… de foame. Instinctul a fost să îmi cer scuze, trăiam cu ideea că alăptatul în public e un NU categoric. Funcționara a spus simplu: „Dale de comer”(”Hrănește-l”). Și nimeni nu a aruncat nici măcar o privire strâmbă.

Săptămâni mai târziu, autobuzul a oprit în stație în dreptul unei mașini parcate aiurea. Doi bărbați mi-au luat căruciorul pe sus și l-au trecut peste capota din drum, iar spaniola mea de atunci mi-a ajuns doar pentru un „gracias”. Așa arată o comunitate, așa arată lumea când masculinitatea nu e spectacol de forță, ci capacitatea de a purta de grijă.

Cercul violenței

Violența fizică nu apare din senin, cum nici incendiile nu încep fără o scânteie. Când un copil aude că „o palmă nu strică”, învață că violența rezolvă probleme. Când un băiat este încurajat cu „păi ce, tu ești prost, dă-i și tu una” înțelege că forța și dreptul sunt sinonime, că umilința înseamnă disciplinare.

Nici cele mai bune legi nu pot înlocui gesturile zilnice pe care le văd copiii: adultul care respiră în loc să lovească, băiatul care plânge și e ascultat, prietenul care își cere scuze. Acolo, acasă, în parc, la școală, se rupe sau se închide cercul violenței.

Ce poți face, ca părinte, azi

Nu sunt psiholog, sunt doar o mamă care încearcă să-și crească băiatul să fie un om bun. Așa că mi-am impus câteva reguli simple.

Numesc emoția, în loc să etichetez copilul. Nu îi spun că a fost rău, ci că îl văd că e furios fiindcă lucrurile nu au mers cum își dorea.

Stabilim regula cu zero lovituri, din ambele direcții. Când violența fizică e imposibilă acasă, devine de neimaginat și în relațiile de adult.

Adulții își cer scuze. Copiii copiază comportamente, nu ascultă predici. Dacă părinții își cer scuze când greșesc, se vede că nu ai nimic de pierdut fiind vulnerabil.

Ne punem „în pantofii celuilalt”. Într-o vară, pe plajă, am întâlnit un bărbat care construise un castel de nisip extraordinar. L-am întrebat dacă i l-a stricat cineva vreodată. A povestit că într-o seară un adolescent l-a dărâmat complet. „Dacă asta l-a făcut să se simtă mai bine, are probleme mai mari decât castelul meu”. Empatia scade pofta de răzbunare.

Mai valoros decât ce ai e cine ești. Copiii se laudă și este natural. Dar dacă normalizăm ideea că „cel mai tare” nu este cel care are mai mult, ci cel care știe, care învață și ajută, ca adulți nu vor ajunge să vadă și oamenii, femeile, ca pe niște posesii.

Politica publică – scut sau hârtie

Adolescența mea din România anilor 2000 venea cu reguli nerostite. Fusta scurtă aduce necazuri, un pahar acceptat este o invitație, dacă umbli singură noaptea pe stradă îți cauți probleme. Ca mamă de băiat, mă gândesc la aceleași lucruri, dar pe dos: cum îl cresc ca să nu creadă vreodată că are drept de veto asupra vieții altcuiva.

Aici intervin legile. Până când sistemul va deveni scut, mă uit la ce pot controla: să vorbesc despre responsabilitate, nu rușine, despre faptul că violența e doar pentru autoapărare și doar în ultimă instanță, despre cum poți fi respins fără să ți se prăbușească lumea.

Legea nu schimbă mentalități peste noapte, dar trage o linie roșie și alocă resurse. Când nu le ai, victima stă singură în fața abuzului – iar copilul învață că așa se trăiește. Lasă-l să fie cum își dorește, fără stereotipuri de gen, și va ști că nu trebuie să sfărâme pe altcineva doar ca să se simtă puternic.

*Mă numesc Andra, am 38 de ani și acum 6 ani am plecat din București cu un bilet doar dus. De atunci locuiesc în Marbella, un loc cu atâtea naționalități, încât nu mai contează de unde vii, ci cum ești. Trăim aici, noi doi și un puști de 7 ani, printre oameni din toată lumea cu care vorbim în trei limbi și care sunt mereu dispuși să te ajute, chiar înainte să le-o ceri. Din toată această diversitate, în timp, a ieșit un fel de acasă.

**sursă foto copertă: www.shutterstock.com