Dar și ea, dar și noi… Despre fete

În timp ce băieții sunt duși în altar în ziua botezului, fetelor nu li se deschide acea ușă, nu au voie atât de aproape de Dumnezeu. Nu merită.

Cresc apoi fetele și dezvoltă ceea ce eu numesc picioare de rață. Dacă mă uit cu atenție la femeile de vârsta mea, le recunosc modul cum își țin vârful picioarelor spre interior mai ales în public. Îmi spun mereu că li s-a spus și lor, ca și mie, că domnișoarele nu stau crăcănate, ci țin vârful spre interior, să nu cumva să se vadă ce au sub fustă.

Pe măsură ce cresc, și greutatea fetelor devine subiect de discuție. “Dar, Oana, tu mănânci de două ori și A. doar o dată?” sau “Oana, ai mai slăbit parcă?” – dacă voiau mătușile să mă facă să mă simt mai bine. Greutatea mea devenise cumva principalul subiect de discuție în relația cu mine.

Și apoi vin băieții și bărbații.

“Eu de fapt o voiam pe A, pe sor-ta, dar era luată.” Luată, ca și când sora mea era o bicicletă și nu o voia la mâna a doua.

”Ce faci, pisi? Uh, yeah / Hai să te scot prin parc, dar întâi să-ți pun o pungă-n cap / Ce față ai, îți sparg dinții”, urlau Paraziții la mine și la băieții care dădeau volumul mai tare. Trupul nostru de fete era din ce în ce mai des un bun de consum, dar doar dacă era frumos, bun de afișat în public. Altfel, să i se pună punga în cap, să se consume în privat.

Apoi au venit lecturile din marea noastră literatură română.

Ana, sacrificată de Manole, Ana – bună și blândă, aducea mâncare meșterilor și murea pentru desăvârșirea operei bărbatului. Ana pe care nimeni nu o analiza în critica literară drept o persoană de sine stătătoare, ci era portretizată ca femeia ideală tocmai pentru că juca supusă rolul de bun de consum sacrificat întru nemurirea bărbatului.

Sigur, vei zice că exagerez. Eu, însă, nu-mi pot șterge din memorie hăhăiala profesorului de română în clasa a XII-a la marele colegiu național dovlecar când unul dintre colegii mei, știind că poate marca ușor, a punctat scurt: ”și Ion…Ion o f*te pe Ana!” Știa că declanșează râsul profesorului iubitor de alcool și de Rapid, mai puțin iubitor de femei. Râsul acestuia îi aducea cel puțin un punct în plus în catalog. Iar Ana rămânea același personaj impasibil care e acolo doar ca să încaseze, să fie consumată de Ion cât și de urmașii lui.

Am devenit studentă și am auzit din ce în ce mai des că bărbații sunt porci, ei încearcă. Era treaba noastră, a fetelor, să zicem ”nu” prin cum ne îmbrăcăm, cum ne purtăm, cum…, cum…, cum…

În societatea asta a noastră a încercat și politicianul (a fost un PSDist care suna la ușa colegei de partid la ora 2AM să discute una alta, a fost un Băsescu cu a lui blondă și modelul a devenit extrem de păgubos pentru orice femeie și-a dorit să facă politică).

Au încercat (și de multe ori au reușit) băieții duri din muzica de stradă și din muzica populară – dada, muzica noastră populară cu versuri ca cele de mai jos (cântate la nunta unei colege de liceu!) pentru că dragostea mare e neapărat cu năbădăi și uneori bătaia o exprimă cel mai bine:

”Țac, pac, stai ca trag,
Pan’ la ziuă praf te fac,
Șapte am, șapte le trag,
Leano, praf am să te fac.

Să-ți arat că te iubesc,
Leano, te cotonogesc,
Cu scândura de la pat,
Leano, eu am să te bat.”

A încercat și reușit și arhidiaconul (vezi ancheta Recorder „Toate sunteți ale mele!”. Arhidiaconul și elevele de la Seminar), și marele sociolog Pieleanu, și profesorul și regizorul de teatru Felix Alexa. Au încercat și au reușit ei și mulți, mulți alții. Inclusiv mii, poate sute de mii de bărbați din arborele nostru genealogic.

Dar știi care este cea mai mare reușită a lor?

Că și azi, la peste 100,000 de cazuri de violență domestică raportate în 2024, de fiecare dată când apare un caz în atenția publică, suntem îndemnate să analizăm caz cu caz. Nu avem o problemă societală, nununu, sunt niște cazuri particulare, niște mere stricate care nu îmbolnăvesc tot coșul de fructe.

Am trecut și prin studenție și am reușit să zic “nu” preventiv. Am avut eu grijă pentru că, nu-i așa?, nu poți avea încredere în bărbați să se stăpânească, la ei e ceva natural (sunt porci, da?), la fel de natural cum urinează în public – ei au o nevoie și e absolut normal și natural să și-o satisfacă fără restricții. Să ia. Să pună stăpânire, să-și marcheze proprietatea.

Ce m-a surprins și întristat peste măsură au fost, însă, replici și reacții ale femeilor din generația mea sau chiar mai tinere. Reacții de-ale mele.

Precum studenta la Medicină și Litere care spunea că nu poate să își “lase logodnicul să plece de acasă fără cămașa călcată. Se face ea de rușine.”

Precum eu însămi care am acceptat că sunt murdară pentru că nu sunt căsătorită cu partenerul meu. Am acceptat și am făcut un simulacru de spovedanie pentru că îmi doream să decidă un bărbat că am devenit brusc suficient de curată încât să pot să o ajut pe cea mai bună prietenă din copilărie să își înmormânteze mama.

Precum fata din stația de autobuz despre care scriam acum 4 ani pe Facebook așa:

Merg la mama. În stația de bus de la Unirii o tipă își ia palme de la partener. Palme scurte, cu forță, peste față. O înjură, o face cu ou și cu oțet. Sunt în mijlocul intersecției cu o grămadă de lume în jur. Îmi calculez o secundă șansele și mă gândesc că nu ne poate bate pe amândouă fără să iasă scandal. Așa că îi zic tipului să nu o mai bată că sun la 112.

El: ‘Ce te bagi? O omor! Așa îi place…o merită’

Tipa: nu te băga

El: așa îi place

Eu: da? Și ție ți-ar plăcea la fel?

Ea intervine: da, așa îmi place.

El: de ce te bagi tu?

Am bălmăjit ceva cum că nu e normal, că orice ar fi făcut nu are dreptul să o bată. Măcar s-a oprit din pălmuit. Înjurăturile și amenințările au continuat. Am stat cu privirea pe ei cât am așteptat bus-ul. El face 5 pași în lateral și apuc să mă îndrept spre ea să îi repet că, orice s-ar fi întâmplat între ei, nu are dreptul să o bată, că nu știe când o palmă se poate transforma în altceva.

Mai trec vreo 2-3 minute. Tremur de nervi. Caut un nr de telefon pentru victime ale violenței domestice. Dar nu am nici pix, nici hârtie. Vine autobuzul 104, ea se urcă în el, tipul o urmează tăcut. Mi-ar plăcea să cred că am ajutat, deși nu cred. Îmi trece prin cap că nu aș vrea să am o fată și să vadă asta pe stradă.

***

Și vine mai 2025.

Nu e fata mea, ci fata victimei (are 3 ani!) care își vede mama nu numai bătută, ci omorâtă în ciuda a tot ce a făcut ca să se apere pe ea și pe copiii ei, inclusiv să ceară de la societatea asta a noastră puțin sprijin, puțină protecție. Și se aud iar aceleași voci: Dar și ea…

*Oana Andreescu – bucureșteancă și marketer de nevoie, cititor și voluntar de plăcere, cetățeană care scrie cu scop terapeutic. Obiectivul pe 2025 este să își convingă parlamentarii să îi răspundă la emailuri.  

**foto copertă: Protest impotriva violentei asupra femeilor, Piata Victoriei, Bucuresti, 3 Iunie 2025. Inquam Photos / Alexandru Nechez