Ce legătură are strategia Rusiei cu un amantlâc în sport?
Acum ceva timp, înaintea unui meci greu în campionat, l-am întrebat pe un oficial al unei echipe cum stă treaba pentru meciul de sâmbătă*. Aveau în față echipa campioană, lideri autoritari, un fel de Bayern München al competiției. Așa că l-am provocat puțin, într-o doară:
— E greu rău. Pregătit de înfrângere? Se anunță măcel.
M-a surprins calmul lui:
— Nu neapărat. S-ar putea să ai o surpriză. Se pare că la ei e tămbălău mare. Ceartă între cele mai bune două jucătoare. Se zvonește că una e amanta iubitului celeilalte și s-ar fi aflat. N-a ieșit deloc bine. Așa că avem o șansă bună.
Câteva zile mai târziu, „surpriza” s-a produs. Echipa adversă, altădată invincibilă, a jucat haotic, fără coeziune, cu grimase și execuții greșite. N-a fost nevoie de nimic spectaculos din partea echipei „slabe”. A fost de-ajuns că, dincolo, era haos. Emoțional, relațional, tactic.
Momentul ăsta mi se pare că descrie perfect strategia Rusiei.
Uniunea Europeană este extraordinar de puternică. O populație de trei ori mai mare, o economie de vreo 8 ori mai mare, armate moderne, o populație educată, industrii solide. Dar Rusia nu trebuie să fie mai bună. Nu trebuie să construiască neapărat ceva. Trebuie doar să bage bățul prin gard în tabăra adverse, să aprindă fitile și să-i facă pe europeni să se certe între ei.
Asta e cheia. Asta e strategia. Și, până la un punct merge.
În loc să-și întărească propria echipă, Rusia investește în slăbirea celorlalți. Cum? Simplu: cu bani, cu boți, cu propagandă. Susține ambele tabere. Susține extremele. Îi alimentează și pe cei care strigă „trădători globaliști!” și pe cei care urlă „fasciști medievali!”. Pe cei care se opun vaccinurilor, dar și pe cei care cred în ele. Pe nebunii care cred că Pământul este plat și pe cei care se dau de ceasul morții să-i combată. Pe dacopați și pe cei care sar cu contraargumente istorice.
Important nu e ca vreuna dintre părți să câștige. Important e ca focurile să ardă. Ca ura să crească. Ca vocile moderate să fie acoperite de zgomot. Mult, foarte mult zgomot.
Indiferent că e vorba de schimbările climatice, vaccinuri, educație, armată, migrație, religie, sport, LGBT — abordarea e aceeași. Mesajele extreme sunt împinse și susținute. Și cele „pro”, și cele „contra”.
Terenul este propice, mulți oameni de abia așteaptă să se inflameze, să se revolte, să ridice ziduri sau să-și strige superioritatea ideilor.
Nu e nevoie ca Rusia să fie mai puternică. E de-ajuns ca ceilalți să fie în haos, dialogul să dispară.
Și, în felul ăsta, meciul să fie pierdut dinainte să înceapă.
Asta e strategia. Și, până la un punct, funcționează.
Dar doar până la un punct.
Pentru că unul dintre atuurile Uniunii Europene este educația. Nu doar cea formală, de școală, ci și educația democratică. Reflexul dialogului. Obiceiul dezbaterii. Capacitatea de a accepta idei diferite fără să le transformi în insulte.
Aici apare diferența între Vest și Est.
Europa de Vest are decenii întregi de practică democratică. A învățat – cu greu, dar a învățat – să trăiască în pluralism. Să asculte. Să dezbată. Nu perfect, nu întotdeauna, dar mai des decât noi.
Europa de Est, în schimb, abia a început să exerseze asta. În multe locuri, încă nu știm să ne certăm fără să ne urâm. Încă nu suportăm ideile celuilalt dacă ne contrazic. Încă punem semnul egal între dezacord și trădare.
Suntem mai vulnerabili. Pentru că avem un istoric mai scurt de democrație, pentru că avem un sistem educațional fragil și pentru că societățile noastre sunt mai încordate, mai frustrate, mai nesigure.
Dar, chiar și așa, ceva se mișcă. Educația se întâmplă. Accesul la informație crește. Tinerii au altă deschidere. Anticorpii pot fi construiți.
Dar pentru asta trebuie să știm ce luptăm.
Pentru că unul dintre cele mai mari riscuri în acest haos generalizat e să nu mai știm ce e cu adevărat important. Să confundăm zgomotul cu tema. Emoția cu adevărul. Să dezbatem la nesfârșit lucruri minore – și să ignorăm problemele reale.
Iar problemele reale sunt aici.
Migrația este o temă reală. Schimbările climatice sunt reale. Abuzurile asupra drepturilor omului sunt reale. Sărăcia, polarizarea economică, educația slabă – sunt reale.
Adevărata miză este să nu lăsăm aceste teme să fie acoperite de scandaluri false, de polemici fabricate, de urletele celor care n-au nicio soluție, dar multă energie.
Altfel, pierdem meciul fără să fi intrat cu adevărat pe teren.
* precizare: nu este vorba de un meci de handbal
**găsiți și alte articole semnate de Lorand Balint pe Vorbitorincii aici.
***foto coperta: www.shutterstock.com, generată A.I.
