Când George Simion îl întreba insistent pe Nicușor Dan ce relații are la Washington, în special cu administrația Trump, și sugera că el, Simion, s-ar potrivi mai bine în peisaj, întrebarea reală nu a fost despre prietenii americani. Ci despre cât de bine se înțelege cu Tătucul Trump.
Frăția cu un Tătuc: o iluzie periculoasă
În istoria recentă a României am mai avut un moment în care un partid s-a făcut frate cu un Tătuc vizionar și s-a văzut clar că această strategie nu aduce nimic bun. Te declari frate, copiezi din doctrina lui, mai adaugi o tușă locală – ortodoxie, mit, sânge, pământ – și ești tolerat, atâta timp cât Tătucul nu are alte planuri.
Dar într-o relație de acest tip, cel mai slab ajunge, inevitabil, carne de tun.
Lecția legionară: de la ambiție la crimă
Mișcarea legionară din România a fost o astfel de încercare. Născută în anii 1920, sub conducerea lui Corneliu Zelea Codreanu, Garda de Fier a fost o mișcare naționalistă, fascistă și profund antisemită. Avea o ideologie proprie, cu accente mistice și religioase, dar a cochetat repede cu marile fascisme ale Europei.
Și, cum era de așteptat, a căutat sprijinul celui mai influent dintre ele: Germania nazistă.
Au îmbrățișat simbolistica nazistă, au vorbit despre „omul nou” ca și cum l-ar fi inventat ei, au pozat în apărători ai ordinii, au zâmbit la Berlin, au copiat uniforme și au folosit aceeași ură ca armă politică.
Apropierea de Hitler părea, la început, o strategie de forță. Dar frăția cu un Tătuc nu vine niciodată cu protecție garantată. Când legionarii au încercat să preia controlul total prin rebeliunea din ianuarie 1941, au fost înlăturați rapid, pentru că nu se mai potriveau cu planurile Tătucului – căruia nu-i păsa câtuși de puțin de frăție și loialitate.
Garda de Fier, „frații ideologici” de până atunci, a fost sacrificată fără regrete. Iar apoi câteva sute de mii de români au murit în ceea ce a urmat.
Alinierea oarbă nu aduce protecție
Istoria ne arată că alinierea oarbă la un model autoritar extern, oricât de atrăgător ar părea, aduce ruină. Lecția e simplă, dar uitată: când accepți să fii pionul unui Tătuc, nu decizi niciodată finalul jocului.
Uniunea Europeană: o ancoră, nu o piedică
În acest context, apartenența României la Uniunea Europeană nu e o chestiune de moft sau obediență, ci o ancoră solidă într-un sistem de reguli, drepturi și echilibru.
UE nu e perfectă, dar oferă ceva ce niciun Tătuc nu oferă: siguranța că nu decidem singuri, dar nici nu suntem jucăria personală a vreunui conducător atotștiutor.
*găsiți și alte articole semnate de Lorand Balint pe Vorbitorincii aici.
**imagine copertă: shutterstock.com
