Dacă încă nu aţi auzit de Ana Silvestru, aţi face bine să recuperaţi neajunsul acesta: excepţionala pianistă şi-a început studiile muzicale la Universitatea Națională de Muzică din București, la clasa profesorului Viniciu Moroianu. Ulterior, și-a continuat pregătirea la Universitatea de Arte din Zürich, sub îndrumarea maestrului Konstantin Șerbakov, obținând diploma de solist concertist cu cele mai înalte distincții. Stabilită la Zürich de mai mulţi ani, Ana este renumită pentru interpretările sale și tehnica impecabilă care i-au adus recunoaștere pe scenele internaționale.
Iar dacă sunteţi pe data de 2 mai 2025 la Cluj-Napoca puteţi să aveţi norocul de a o auzi live pe Ana Silvestru live, începând cu ora 19:00, în Sala Auditorium Maximum a Universității Babeș-Bolyai, însoţită de excepționalul artist german Rainer Seegers, prim-timpanist al Filarmonicii din Berlin până în 2019 și tutore al Orchestrei de Tineret a Uniunii Europene, pianistul italian Giulio Biddau și românca Mihaela Despa, prim-timpanistă a Orchestrei Simfonice din Berna (Elveția), la CALENDIMAGGIO, interpretând Bach, Debussy, Ravel și Béla Bartók.
Evenimentul este oferit gratuit iubitorilor de muzică din Cluj, în limita locurilor disponibile, pe baza unei rezervări, aici: https://forms.gle/hGMHytfgNjFTeY6n8 .
În 2016, a lansat albumul Dreams of a Pianist la casa de discuri Requiem Records, care include interpretări ale unor lucrări de Franz Liszt, Modest Mussorgski și Vladimir Scolnic. Criticii au remarcat profunzimea și sensibilitatea interpretărilor sale, evidențiind abordarea personală a pieselor clasice.
Ana Silvestru a acceptat provocarea de a răspunde unor întrebări pentru site-ul www.vorbitorincii.ro :
Cum ai descrie momentul în care ți-ai dat seama că pianul va fi drumul tău și cum a fost acest drum? Ca o șosea pe o coastă de ocean sau ca o pantă abruptă?
Este ca și cum ai urca pe un munte: vei avea și porțiuni drepte, și pante abrupte, poate și poteci pe care foarte puțini au umblat, unde nu poți fi sigur de niciun pas. Depinde foarte mult de aspirațiile, iubirea si puterea de sacrificiu a fiecăruia. Când eram foarte mică eram înnebunită după balet, dar în jurul vârstei de 6 ani pianul i-a luat locul.
Care a fost cea mai grozavă experiență muzicală pe care ai avut-o? Ce concert te-a marcat în mod deosebit?
Sunt câteva, fiecare a fost extrem de importantă la momentul respectiv. De exemplu, cel din 2005, de la Institutul Cultural Maghiar din Paris. Sau cel de 2006, Haifa. Ori cel de la Praga, din 2012: concertul de Ravel pentru mâna stângă (preferatul meu) alături de orchestra din Hradec Kralovec. Concert pe care l-am și înregistrat și pe care l-am postat acum doi ani, pe 27 octombrie, în ziua care celebram inaugurarea Coloanei Infinitului, și pe care l-am conceput ca pe un omagiu adus soldaților căzuți în luptele pentru apărarea Defileului Jiului.
Foarte drag îmi este și Concertul dedicat prieteniei dintre Brâncuși si James Joyce, de la Sala Radio din București, primul concert pe care l-am co-organizat prin asociația mea, concert susținut la 5 zile după moartea tatălui meu, Bogdan Silvestru.
Nu în ultimul rând, concertele din Japonia, cu Alina Cojocaru și Johan Kobborg și tsunamiul de căldură umană pe care publicul din Tokio și din Shiga l-a revărsat asupra noastră.
Ce ai preluat din școala românească de pian și ce anume ai simțit că a trebuit să lași deoparte sau să nuanțezi după ce ai părăsit România?
Este necesar un răspuns bifurcat aici. Am început să lucrez de la 15 ani cu ilustrul pianist Viniciu Moroianu, care mi-a devenit profesor la UNMB. Și, cu riscul de a suna pompos, asta m-a salvat.
Chiar dacă anii de școală și de liceu au fost de tristă amintire, în ultimul an am studiat cu doamna Ileana Busuioc, un minunat pedagog.
În rest, anii de școală și de liceu rămân mai degrabă un studiu aprofundat de via negativa. Poate cel mai prost obicei din acei ani, de care cu greu m-am descotorosit, este arderea etapelor: se trecea de la studiul primelor sonate de Beethoven la ultimele! Studiam sonata de Stravinsky din perioada neoclasică fără să fi studiat o notă din lucrările care-i precedă, fără să știu ceva despre evoluția artei de după primul război mondial, despre Commedia dell’arte. Sigur că un copil talentat poate să învețe, la nivel de suprafață (ca să nu spun ca „poate fi dresat”). Dar cu ce preț?
În ceea ce privește zestrea cu care am plecat din Conservator: școala Maestrului Moroianu a fost o bază solidă pe care am putut să construiesc, deoarece Gabriel Amiras, profesorul lui Viniciu Moroianu, a fost discipolul legendarului Heinrich Neuhaus, în anii de glorie ai școlii ruse. Când am ajuns la clasa lui Konstantin Scherbakov, el însuși un strălucit discipol al lui Lev Naumov care, la rândul lui, a fost unul dintre marii pedagogi și pianiști formați de Heinrich Neuhaus, am continuat să clădesc pe o bază solidă și perfect compatibilă.
Care a fost primul lucru observat și învățat în Elveția?
Poate părea ceva amuzant, dar nu e: la școală nu există wc-uri separate pentru profesori și pentru elevi. Iar rectorului Universității de Arte din Zurich nu-i este rușine să fie colegul unui student oarecare la aranjat șervețele la masa festivă unde, peste câteva ore, vor servi masa festivă cei mai bogați oameni din Zurich, care dau burse studenților. Nicio muncă nu e prea umilă pentru nimeni.
Care sunt provocările cu care se confruntă o pianistă est-europeană într-un mediu muzical occidental?
Ar fi incorect să dau un răspuns generic, cu atât mai mult cu cât schimbările din ultimii 10 ani sunt galopante, inclusiv în domeniul muzical.
Când eram foarte tânără cel mai important era, pentru mine, să învăț de la cei mai buni profesori, și, cu ajutorul necondiționat al părinților mei, am reușit. Ce fac cu asociația mea, prin aducerea în România pentru masterclassuri și colaborări a celor mai buni muzicieni din Elveția, Germania si alte țări, este încercarea de a onora eforturile părinților mei, pentru că niciodată nu le voi putea da înapoi ce mi-au dat ei mie.
Acum, la zece mii de ani distanță de zilele când alergam prin Europa după Lazar Berman, Dmitri Bashkirov sau Bernard Ringeissen (marele pianist francez, unul dintre ultimii elevi ai lui Marguerite Long), realizez că problemele sunt altele. Iar cea pe care o observ de când tot aduc muzicieni de elită în țară este o anumită comoditate dublată de superficialitate, într-un moment în care concurenţa nu a fost niciodată mai acerbă (pe lângă școala rusă, avem evoluția fulminantă a școlilor din China, Japonia și, mai ales Coreea de Sud).
Nu intru în adâncimi legate de evoluția cercetării muzicale și a tradițiilor istorice, diferențele dintre școli, etc. Absolut toate aceste lucruri pot fi asimilate și, dacă ai o bază solidă, cei șapte ani muzicali de acasă, te poți adapta la orice și chiar poți aduce mari contribuții formei noastre de artă. Problema cea mai mare este în primul rând de atitudine: aroganța autosuficientă și superficialitatea.
Ce te atrage mai mult: provocarea tehnică, povestea din spatele partiturii sau intuiția emoțională?
E important să definim tehnica. Eu merg pe mâna vechilor eleni, care nu făceau o distincție între artă și tehnică. Piesele de mecanică pură, care doar par foarte grele pentru ca sunt exhibiționiste, nu m-au interesat niciodată; chiar si când eram tânără mi se păreau ridicole.
Din acest motiv ador repertoriul cameral, unde întâmpini unele dintre cel mai mari dificultăți tehnice, unde există dorința de a epata nu este mult temperată, sau creațiile unor Debussy, Ravel, Bartók, Schubert, Musorgski. Este cel mai greu și necesită o tehnică de o finețe excepțională să te poți exprima, fie în calitate de compozitor, fie ca interpret care trebuie să dea viață notelor așternute pe hârtie, fără să recurgi la trucuri sau la ceea ce Debussy descria atât de plastic atunci când îl elogia pe Musorgski: procedee, formule închistate, forme administrative, elemente de birocrație muzicală.
Ce înseamnă pentru tine o interpretare „reușită”? E mai mult despre rigoare sau despre libertate? Are vreun rol improvizația în felul în care te raportezi la lucrările clasice?
Pentru o interpretare bună este necesară o capacitate înnăscută, dar și îndelung exersată, de a percepe și reda esența unei lucrări muzicale, fără denaturări, și de a le da viață, iar pentru asta este necesar să simt intenția din spatele sunetului, pe care chiar și animalele (mai ales caii) o percep și la care reacționează instinctiv.
Legenda lui Orfeu este, de fapt, nu atât despre extraordinara frumusețe a sunetului, cât mai ales despre intensitatea, coerența ideilor și puterea intenției care erau în spatele sunetului. Acelea, de fapt, îmblânzeau leii!
Fără aceste calități nu se poate vorbi de interpretare, și chiar și cel mai neavizat public simte golul care, în absența lor, nu poate fi umplut cu nimic.
Aceste abilități sunt înnăscute, dar de exersat se exersează toată viața. Chiar și improvizația se exersează și, cel puțin în tradiția clasică, trece prin furcile caudine ale regulilor până să ajungă în starea de grație.
În cazul interpretului, starea de grație este când ajunge să fie pe aceeași lungime de undă cu starea de grație în care compozitorul însuși se găsea în momentul Creației.
Albumul Dreams of a Pianist pare să aibă un fir narativ personal. Cum ai construit acest proiect și ce ai vrut să transmiți prin el?
Proiectele mele discografice (cu excepția unui album din concert) urmează un fir narativ, așa cum încerc să o fac și în concertele mele. În cazul albumului „Dreams of a Pianist”, pianul (în totalitatea lui, de la clape la corzi), devine subconștientul pianistului, ca un mâl fertil unde se întâlnesc obsesiile, ideile fixe, spaimele, pulsiunile, traumele, dar din care, cu ajutorul imaginației, țâșnesc, ca niște nuferi, cele mai frumoase idei.
Cum se schimbă relația ta cu muzica, pe măsură ce trece timpul?
Cumva… deloc și total, în același timp. Relația cu muzica se schimbă în permanență, în funcție de evoluția, stagnarea sau involuția mea. Tot ce trăiesc, tot ce văd, tot ce simt, tot ce ascult, tot ce citesc, totul se traduce automat în muzică. Ceea ce nu se schimbă deloc este intensitatea emoției spontane, inexplicabilă, pe care mi-o trezește muzica.
Cum vezi rolul muzicianului astăzi, într-o lume a crizelor și suprainformării? E muzica o formă de rezistență?
Muzica este, în primul rând, o formă de sănătate, iar în măsura în care sănătatea, într-o lume bolnavă, este o formă de rezistență, muzica este o formă de rezistență.
Cântatul la pian implică memoria vizuală, auditivă, musculară, coordonare, orientare în spațiu, echilibru, planificarea și sincronizarea unor mișcări fine și neobișnuite (de câte ori suntem nevoiți să dăm simultan comenzi diferite fiecăruia dintre cele 10 degete, dar și picioarelor?)
Degradarea capacității de concentrare este o realitate îngrijorătoare, și chiar dacă studiul unei piese muzicale, dublat de memorizare, poate părea un antidot amar și în contratimp cu vremurile, s-ar putea să fie exact forma de rezistență în fața tăvălugului de informații care împuținează pe zi ce trece abilități indispensabile.
Ce muzică asculți în afara clasicului?
Ascult orice gen de muzică. Nu există decât muzică bună sau proastă. Și stau departe de înregistrările muzicii pe care eu însămi o studiez, mai ales în etapa asimilării, oricât ar fi de tentant.
Ai plăceri „vinovate”?
Plăceri vinovate? Prea multe!
Dacă pianul ar dispărea mâine din viața ta, ce ai face?
Tot muzică. Pianul este un instrument: cel mai frumos, cel mai drag, cel mai versatil, unde poți adapta orice. Dar muzica poate fi creată cu sau fără pian, poate fi mijlocită poate fi predată. Iar una dintre lecțiile muzicii clasice este ca improvizația si creativitatea care se manifestă într-un cadru foarte riguros organizat, în interiorul unui ritm care este atât de înrudit cu pulsația însăși, acestea sunt o modalitate de a trăi viața, de a găsi soluții și transforma orice situație într-un act de creație.
Cum ar arăta un concert ideal pentru tine – locație, repertoriu, public?
O armonie perfectă între muzică, public și stare comună de grație care se înfiripă, imposibil de anticipat, repetat, descris sau replicat. Se poate doar simți. De exemplu, ce am simțit în acest moment, acum doi ani (de ascultat până la sfârșit):
Ana Silvestru este activă și în mediul online, unde își împărtășește activitatea artistică și momente din viața personală. Poți urmări activitatea ei pe Instagram și Facebook.
„Calendimaggio este o veche tradiție răspândită în mai multe regiuni din Italia, un adevărat festival al primăverii, renașterii și iubirii. Mi s-a părut firesc să numim Calendimaggio acest concert, în care voi urca pe scenă alături de artiști minunați, tocmai pentru că îl vedem ca pe o sărbătoare a muzicii, inspirată de Renaștere”, a declarat pianista Ana Silvestru, care este şi organizatoarea evenimentului.
Ana poartă muzica nu ca pe o meserie, ci ca pe o chemare – una veche, care vine din copilărie și din paginile partiturilor. Fiecare concert al Anei e o călătorie – nu în jurul lumii, ci în jurul sufletului. Vă veţi convinge de asta mergând la concertul său din 2 mai 2025, de la Cluj.
