Apa, ca o icoană
Pe 2 septembrie, la Galeria Studio 76, a fost vernisată expoziția Ape Tulburi, semnată de artistul plastic Daniel Stancu și de tânăra artistă Alexandra Elena Ungureanu, curator Anca Coller. Tema apei străbate întreaga expoziție, transformând-o într-o explorare simbolică: apa este căutată, săpată, contorizată, transformată în abur sau transpusă pe pânză, oscilând mereu între viață și moarte, sacru și profan. Dacă picturile Alexandrei Elena Ungureanu deschid peisaje afective, Daniel Stancu construiește adevărate parabole vizuale.
Daniel Stancu, între cumpenele vieții și contorizarea păcatelor
Daniel Stancu pornește adesea din observații simple, aproape banale, și le transformă în universuri simbolice. Povestea desenelor cu fântâni cu cumpănă a început în Vâlcea, unde câțiva copii săpau o groapă pe malul Olăneștiului. Stancu i-a urmărit un an cu aparatul de fotografiat și le-a imaginat cetăți și fortărețe. Din acel joc s-a născut o întreagă serie: fântânile cu cumpănă ce au devenit un fel de mit personal. Cumpăna devine aici un pivot al vieții: între apă și piatră seacă, între echilibru și prăbușire, între speranță și neputință.
Cunoscut și pentru rafinamentul său iconografic, Daniel Stancu își asumă și rol de blând provocator. Icoana este extrasă din cadrul ei tradițional și imersată în cotidian: pe un apometru care contorizează lacrimile Maicii Domnului și Izvorul Tămăduirii sau pe un vas de expansiune transformat în suport. Ori poate contorul e menit a indica nivelul spălării de păcate al privitorului, de ce nu? Șocul vizual nu e niciodată gratuit: intenția nu e nici pe departe blasfemia, ci aducerea semnului religios mai aproape de viața de zi cu zi. Icoana poate exista chiar acolo unde nu ne-am aștepta, întrezărită după o draperie și sprijinită pe un contor. Se zice că ea capătă valențe sfinte de câte ori te rogi la ea, oriude ar fi, oricine ar picta-o, indiferent dacă a trecut sau nu pe lângă o respirație de preot.
Priviri care judecă
În camera din spate a galeriei atârnă două țevi de pexal care se întâlnesc într-un semn al crucii, terminat într-un prezervativ din care picură un glob ocular. Sub el zace o piramidă de alți zeci de iriși diferiți, desenați extrem de realist pe pingi de ping-pong. Câmpul acesta vizual este realmente tensionat, din orice parte ai privi, balansat între sacrul incidental și ironia socială. Lucrarea a fost cenzurată la expoziția din acest an de la Râmnicu-Vâlcea, iar această împrejurare ridică întrebări legitime: ce vedem și ce alegem să nu vedem? În ce măsură suntem doar „consumatori” de sacralitate, spectatori ai propriilor noastre obsesii vizuale?
Alexandra Elena Ungureanu: mările interioare
La polul celălalt, Alexandra Elena Ungureanu își așază marea personală pe pânză. Culorile sale tensionate – griuri dramatice, albastruri adânci și pete de roșu incandescent – dau naștere unui peisaj afectiv, între furtună și calm. Picturile ei sunt nostalgice și totodată neliniștitoare, ca niște ape care nu-și găsesc malurile. Intervențiile miniaturale – stabilopozi de argint, perfect lucrați, transformați în bijuterii – vin să amintească de fragilitatea apărărilor noastre în fața naturii și a propriei instabilități interioare.
”Ape Tulburi” – o punte între generații
Dacă la Daniel Stancu, limitele sacru/profan, obiect/icoană, ritual/banal sunt puse în tensiune și obligă privitorul la reflecție, la Alexandra Elena Ungureanu, limitele se dizolvă în valuri cromatice ce inspiră neliniște și flux emoțional. Împreună, cei doi artiști compun un dialog vizual neașteptat: între icoană și peisaj marin apa izvorăște, spală, încălzește și se varsă în marea cea mare.
În loc de concluzie
Curatoarea Anca Coller a reușit să jongleze discret în ”Ape Tulburi” cu inocența Alexandrei Ungureanu și ambivalența studiată a lui Daniel Stancu. Revenind la artist și la lucrările lui, e bine de zis că el nu are nici un moment intenția de a rupe legătura cu tradiția, așa cum li s-ar părea multora, dar încordează legătura asta până la limita suportabilului. Îi dă libertate să respire și o aduce în teritoriul incert dintre artă, viață și ironie. La el, icoana nu e obiect de muzeu, ci semn viu, vulnerabil, care poate sta deopotrivă pe un perete alb, dar și pe un boiler sau un contor.
Contor care să ne numere păcatele noastre, înainte de a arunca vreo piatră.
Expoziția rămâne deschisă până pe 14 septembrie la Galeria Studio 76.
*foto: Alina Tonigaru
