„Atât de familiar”/ Something familiar, documentarul regizoarei Rachel Tâpârjan, este unul din filmele înscrise în competiția Astra Film Festival 2026 și vorbește despre povestea a două femei adoptate în străinătate care se întorc în România pentru a-și găsi familia biologică. Dar ceea ce găsesc este mai complicat decât absența unor părinți. „Atât de familiar”, realizat de Rachel Tâpârjan, vorbește despre abandon, violență, identitate, despre răul care trece dintr-o generație în alta și despre felul în care iubirea și pierderea ajung să se măsoare una pe cealaltă.
„Înainte de a-i găsi, existau o mulțime de posibilități și speranțe, un potențial infinit. Apoi îi întâlnești. Iar ei te întâlnesc pe tine. Și realitatea începe. Și s-ar putea simți ca o pierdere. Pentru că, într-un fel, chiar este.”
Mi se pare că în aceste câteva fraze se află una dintre cele mai dureroase idei ale documentarului. Ne imaginăm că regăsirea familiei înseamnă întotdeauna fericire, că înseamnă sfârșitul unei căutări și începutul unei împăcări. Dar ce se întâmplă când oamenii pe care i-ai căutat toată viața sunt atât de diferiți de cei pe care ți i-ai imaginat? Când realitatea nu îți împlinește speranțele, ci îți ia până și libertatea de a mai spera?
Rachel Tâpârjan s-a născut în România și a fost adoptată în Anglia când avea un an. A crescut într-o altă țară, într-o altă familie, într-o altă limbă. A devenit cineastă, apoi universitară, dar întrebările despre familia din care provenea au însoțit-o până la maturitate.
Povestea filmului începe cu Mihaela, o altă femeie adoptată din același orfelinat din Brăila, dar care a crescut în Canada. Mihaela își caută mama biologică și îi cere ajutorul lui Rachel. Cele două pornesc împreună spre România.
Inițial, Rachel vrea să filmeze povestea celeilalte femei. Numai că, treptat, căutarea Mihaelei o împinge spre propria familie. Își caută frații și surorile, încearcă să reconstituie istoria mamei și descoperă lucruri pe care nici nu știa că ar trebui să le caute.
”Am vrut să mă văd prin ochii oamenilor mei”
Aceasta este o altă frază a filmului care mi-a rămas în minte: „Am vrut să mă văd pe mine în ochii oamenilor mei.”
Cred că explică foarte bine o nevoie pe care cei care nu au trecut prin experiența abandonului o înțeleg mai greu. Nu este vorba doar despre a afla cine îți sunt părinții sau câți frați ai. Este despre a descoperi o parte din tine pe care nu ai cunoscut-o niciodată.
Poate că ai ochii mamei. Poate că semeni cu o soră. Poate că râzi la fel ca cineva din familia ta. Sau, pur și simplu, poate că ai nevoie să stai în fața unui om care să-ți spună că vii de undeva, că aparții cuiva și că existența ta are o istorie. Dar oamenii pe care îi găsește Rachel nu sunt doar răspunsuri la întrebările ei. Sunt oameni cu propriile lor răni, cu vieți uneori greu de înțeles și cu experiențe de care ea a fost ferită prin adopție.
Aici apare una dintre cele mai complicate dimensiuni ale documentarului. Rachel a fost luată din România, a crescut în Anglia și a avut acces la educație și la o altă viață. Frații și surorile sale au rămas să trăiască urmările unei istorii familiale marcate de violență și abuz.
Cei care au plecat și cei care au rămas sunt legați prin sânge, dar despărțiți de experiențe atât de diferite, încât apropierea lor nu poate fi nici simplă, nici lipsită de durere.
Cei care au plecat și cei care au rămas
M-am gândit atunci la profesia regizoarei. Rachel Tâpârjan este doctor în filosofie, conferențiar universitar, predă asistență socială la Universitatea Teesside din Anglia. A lucrat cu copii și familii vulnerabile, a pregătit specialiști în domeniul exploatării sexuale a minorilor și și-a dedicat cercetările academice înțelegerii traumei și sprijinirii victimelor violenței domestice.
Nu știu dacă alegerea acestei profesii are vreo legătură cu propria sa istorie. Nu știm nici cât de mult cunoștea, înaintea filmului, din ceea ce li se întâmplase surorilor sale. Întâlnirea dintre cele două lumi este tulburătoare. O femeie care a învățat să recunoască și să înțeleagă suferința altora ajunge să descopere aceeași suferință în propria familie.
Există aici o întrebare care depășește povestea lui Rachel: cât din ceea ce alegem să devenim ne aparține cu adevărat? Și cât din viața noastră este modelat de lucruri despre care nici măcar nu știm că ni s-au întâmplat, nouă sau celor dinaintea noastră?
Ce s-a întâmplat, mamă?
Mama biologică este marea absență a filmului. Omul pe care Rachel ar fi vrut să-l întâlnească și în fața căruia ar fi avut, probabil, cele mai multe întrebări nu mai poate fi găsit.
Și atunci regizoarea face ceva neobișnuit. Invită mai multe actrițe să interpreteze rolul mamei sale. Le privește, le vorbește și încearcă să poarte cu ele conversațiile pe care nu le-a putut avea niciodată în realitate.
„Ce s-a întâmplat, mamă?”
Este o întrebare simplă, dar în ea se adună aproape tot filmul. Ce s-a întâmplat cu tine? Ce ți-au făcut ceilalți? De ce m-ai lăsat? M-ai iubit? Te-ai gândit vreodată la mine?
Nu există un singur chip al mamei și nici un singur răspuns. Fiecare actriță aduce o altă posibilitate, o altă emoție, o altă versiune a unei întâlniri imposibile.
Mi se pare cea mai interesantă alegere cinematografică a lui Rachel Tâpârjan. Camera nu este folosită numai ca să descopere adevărul, ci și pentru a crea un spațiu în care să poată exista ceea ce viața a făcut imposibil.
Poate că nu avem nevoie numai de răspunsurile părinților, ci și de posibilitatea de a le spune ce am fi vrut să știe despre noi.
România care și-a trimis copiii în lume
Există și o dimensiune românească a acestei istorii care nu poate fi ignorată.
Rachel și Mihaela sunt două dintre persoanele adoptate în străinătate din România anilor ’90. Sunt copiii unei țări care, după căderea comunismului, și-a descoperit orfelinatele în fața camerelor de televiziune ale lumii întregi.
Imaginile copiilor abandonați, ale instituțiilor supraaglomerate și ale condițiilor inumane au devenit atunci unul dintre simbolurile României postcomuniste. Au trecut mai bine de trei decenii. Pentru noi, acele imagini aparțin istoriei. Pentru oamenii care au crescut în acele instituții, ele reprezintă propria copilărie. Unii dintre ei au plecat în alte țări și au primit șansa unei vieți diferite. Dar plecarea nu a putut șterge complet nevoia de a înțelege de unde vin.Iar cei care au rămas au trăit, uneori, destine mult mai du re.
„Atât de familiar” ne obligă să ne uităm din nou la acea perioadă, de data aceasta nu prin ochii celor care au descoperit orfelinatele românești, ci prin ochii copiilor deveniți adulți. Nu mai este vorba despre cifre, instituții sau scandaluri politice. Este vorba despre ce rămâne în viața unui om după ce i se dezvăluie adevărul.
De ce măsurăm iubirea prin pierdere?
„Why is it that loss is the measure of love?”
De ce ajunge pierderea să fie măsura iubirii?
Este una dintre întrebările pe care filmul le lasă în urmă. Și cred că are legătură cu felul în care Rachel înțelege, treptat, nu doar familia pe care a pierdut-o, ci și oamenii pe care i-a găsit.
Abandonul este, la început, o absență. Un loc gol în propria biografie. Dar, pe măsură ce afli cine sunt oamenii care ar fi trebuit să ocupe acel loc, absența capătă chipuri, voci și povești. Poți suferi după o mamă pe care nu ai cunoscut-o. Poți simți apropierea unei surori cu care nu ai împărțit copilăria. Poți descoperi că aparții unei familii și, în același timp, că nu vei putea recupera niciodată viața pe care ai fi avut-o alături de ea.
Aici se întoarce filmul la ideea cu care am început.
Înainte de întâlnire există posibilități infinite. Îți poți imagina o familie, o mamă, o explicație pentru tot ceea ce nu înțelegi. După întâlnire, posibilitățile se restrâng. Oamenii devin reali. Cu slăbiciunile, suferințele și greșelile lor.
Și atunci poți simți că ai pierdut ceva, chiar în momentul în care ai găsit ceea ce căutai.
Un film despre ceea ce nu mai poate fi schimbat
„Atât de familiar” nu este un documentar despre o reîntâlnire fericită și nici despre vindecarea miraculoasă a unor traume.
Este despre dificultatea de a accepta o istorie pe care nu ai ales-o și despre încercarea de a nu-i lăsa pe alții să hotărască în întregime cine ești. Regizoarea folosește mărturii, întâlniri, amintiri și secvențe construite special pentru film. Uneori investighează, alteori se expune, alteori încearcă să obțină, prin intermediul cinematografiei, conversațiile pe care realitatea i le-a refuzat.
Mi se pare că aici este și forța, și fragilitatea acestui documentar. Rachel Tâpârjan nu poate rămâne un observator neutru al propriei istorii. Este în același timp omul care pune întrebările și cel care trebuie să trăiască împreună cu răspunsurile. Nu toate întâlnirile aduc împăcare. Nu toate adevărurile aduc liniște. Iar unele întrebări vor rămâne fără răspuns.
Dar filmul îi oferă posibilitatea de a spune ea însăși această poveste. Și poate că lucrul cel mai important nu este că Rachel își găsește familia, ci că începe să se privească altfel după ce o găsește. Pentru că uneori drumul către oamenii din care provenim nu ne duce înapoi, către o copilărie pierdută, ci înainte, către omul care putem deveni după ce aflăm adevărul.
Documentarul „Atât de familiar” face parte din Competiția România a Astra Film Festival Sibiu 2026 și mai poate fi văzut sâmbătă, 24 octombrie, de la ora 12:00, la Astra Film Cinema. Biletele sunt disponibile pe site-ul festivalului
