”Iona”, dialogul dintre tine și sine

Întoarcerea la Iona

Mărturisesc că m-am dus cu oarecare emoții la ”Iona”, la Teatrul Dramaturgilor Români, după nici un an de când am văzut la Odeon monumentalul spectacol al lui Purcărete, cu japonezul Kuranosuki Sasaki în rolul principal. Mi se părea că nimic nu poate să acopere senzația aceea în care, prins în decorul minunat al lui Dragoș Buhagiar, te simți și tu parte din plevușca pe care balena a îngurgitat-o odată cu pescarul ghinionist.

Dar, credeți-mă, nu ajunge să vezi Iona o dată. Nici de două ori. Nici în trei distribuții diferite. De fiecare dată apare altceva, un alt unghi, o altă respirație, o altă neliniște. Pescarul ăsta singur, pierdut în propriile gânduri, nu se epuizează niciodată.

Montarea de la Teatrul Dramaturgilor Români, cu Lari Giorgescu, merge pe o direcție simplă și, tocmai de aceea, riscantă: nu pune nimic între tine și text. Nu prea ai decor care să te ajute. Un simplu ponton pe mijlocul scenei. Atât. Nu ai simboluri evidente. Nu ai explicații. Ai un om și un spațiu care, încet-încet, devine imposibil, devine sufocant.

Un one-man show fără năvod de siguranță

Lari Giorgescu duce spectacolul singur, fără prea multe artificii. Jocul său îndepărtează pe Iona de contemplativ, de personaj retras în metaforă. În schimb aduce în fața publicului un Iona material, tensionat, prezent.

Iar dacă Iona filosofează, nu o face din comoditate. Are momente de ironie (acea autoironie soresciană, aproape absurdă), dar și izbucniri scurte, tăioase. Nu e un monolog liniar. Mai degrabă o succesiune de încercări de a ieși din spațiu și din Sine.

„Parcă-s într-o poveste fără sfârșit”, spune Iona și exact asta transmite: oboseala reală a unui om care nu mai vede ieșirea.

Un om înconjurat de sine

Una dintre ideile cele mai puternice ale spectacolului e exteriorizarea dialogului interior. În text, Iona vorbește cu sine. Aici, sinele se multiplică în ecouri, în ritmuri, în pauze.

Ceea ce, la lectură, e introspecție, pe scenă devine conflict. Iona nu e un om singur, este un om înconjurat de propriile lui întrebări.

„Eu cu cine vorbesc aici?” Deși pare, întrebarea nu e retorică. Transmite o neliniște reală, materializată sonor.

Muzica, al doilea Iona

Și mai ai muzica.

Aici, burta balenei nu e un spațiu construit. E un spațiu pe care îl auzi. Muzica devine personaj. Nu ca fundal sau ca atmosferă, ci ca prezență proriu-zisă. Uneori pare că îl însoțește pe Iona, alteori că îl contrazice. Sunt momente în care ai senzația că muzica vorbește în locul lui. Sau, mai corect, că spune ceea ce el nu mai poate duce până la capăt. Ca un ecou care se lovește de intestinele peșelui și se întoarce modificat.

În textul lui Marin Sorescu, Iona vorbește pentru a nu înnebuni. Aici, când tace, muzica continuă pentru el: o conștiință paralelă, cu care conviețuiește, multiplicându-și singurătatea.

„Strig și nu-mi răspunde nimeni” devine, în montarea de la Teatrul Dramaturgilor Români, o jumătate de adevăr. Pentru că răspunsul vine, doar că nu e uman.

Pe alocuri, coloana sonoră are ceva din chemarea sirenelor: nu te liniștește, nu te salvează și te ține captiv. Nu știi dacă te ademenește pentru a te salva sau te împinge în adâncuri. Nu e clar dacă e o promisiune sau o capcană. Și tocmai ambiguitatea asta o face neliniștitoare.

Felicitări lui Lucian Maxim pentru soundtrack-ul original și lui Adrian Nour care susține instrumental universul sonor.

Minimalismul ca risc asumat

Și știm unde duce povestea. Nu e niciun secret. Iona taie burta peștelui, apoi descoperă că e într-un alt pește, apoi în altul. Straturi peste straturi, ca într-o capcană fără capăt. Iar la final, gestul acela, „trebuie să ies din mine”, e mai mult decît o metaforă. E ultima soluție.

Spectacolul nu forțează momentul. Nu îl face mai spectaculos decât e. Pentru că, de fapt, nu în final e miza. Drumul până la el contează. Modul în care te obișnuiești, fără să vrei, cu ideea că poate nu există ieșire.

E un Iona curat și puternic, construit din puțin și dus foarte departe.

Ține minte, sfârșitul nu-i aici

Ce rămâne după? Un sentiment straniu că ai mai văzut Iona, dar nu chiar pe acesta.

Probabil ăsta e motivul pentru care merită să tot revii la textul ăsta. Sigur, ai impresia că l-ai înțeles prima dată, doar că trăiești sub impresia stranie că nu ai cum să-l termini. Pentru că nu-i găsești capătul, la fel cum nu vei găsi vreodată nici marginea orizontului. De fiecare dată, mai rămâne ceva.

Un ecou.
O replică.
Sau, pur și simplu, rămâi tu cu întrebările tale.

Iona se joacă duminică, 3 mai 2026, și – culmea! – am văzut că încă mai sunt bilete.