„Cântec de departe” la unteatru. Ce-am câștigat după ce-am pierdut?

„Cântec de departe” este despre pierdere, memorie și încercarea de a ne regăsi prin ceilalți. Este despre călătoria fizică spre locul de origine, dar mai ales despre călătoria interioară pentru a face pace cu tine, cu ai tăi care mai sunt și care nu mai sunt.

Teatru cu majusculă la unteatru cu u mic

Poate că nu este un spectacol pentru oricine. Cred că spectatorii care au trecut deja prin pierdere și doliu vor rezona mai profund la formula teatrală propusă în cubul negru de pe Strada Secerei nr.14. Este un spectacol minimalist într-un spațiu alternativ fără scaune de pluș roșu și loje elegante. Dar, mai important, cine și ce m-au făcut să plâng de trei ori într-o oră?

Vorbeam deunăzi cu o cunoștință despre cum, de la o vreme, încep să dispară oameni din agendă. Mi-a spus că la vârsta asta (are treizeci de ani) e normal să devii mai selectiv și să nu mai ai chef de toată lumea. I-am precizat că eu mă refer la dispariția fizică, pierderi care nu se mai recuperează, oameni care nu mai există. Am peste cinzeci de ani și cheia în care citesc spectacolul este asta: sunt un adult care face pace cu ceea ce nu are puterea de-a schimba.

Când a murit tata eram la 500 de kilometri distanță, am lăsat totul și am pornit la drum. Am plâns pentru el, dar mai ales am plâns pentru mine; am plâns cu sinceritate, nu pentru că așa trebuia, ci pentru că am realizat că îmbătrânesc și o să mor și nimeni și nimic nu poate schimba asta. De altfel, am ales să îmi stabilesc propriile reguli pentru doliu, iar în fața cohortelor de la înmormântare, familie, prieteni, vecini, m-am simțit ca protagonistul din „Cântec de departe”: un ciudat care simte altfel, mai mult și mai intens. Am sfârșit prin a-i consola eu pe ei, deși eu primeam condoleanțele.

Așadar luna trecută m-am dus la unteatru ca un miel la tăiere. Era sfârșit de mai, am făcut o plimbare de la metrou prin parc, cu florile pentru ziua Andreei, care urma urma în scurt timp. Mă duceam la teatru și mă duceam să-mi reîntâlnesc prietenii. Știam că spațiul de joc va fi industrial, alternativ. Ca de fiecare dată când am șansa asta, mă duc la spectacol fără a ști nimic despre text și autor, Căutarea are loc după, după ce mă declanșează ceva emoțional.

Și „Cântec de departe” m-a declanșat. Din stradă am pășit direct pe scenă, practic. Chiar eram curios să văd ce scenografie a conceput Vladimir Turturica, pentru că reușește să mă impresioneze de fiecare dată și mi se pare că are un spectru creativ foarte larg. Până mi s-au acomodat ochii la semiîntunericul din sală, am avut grijă să nu mă izbesc de peretele de sticlă și mi-am ales un loc sus și într-o parte de unde să pot observa totul fără să deranjez și fără a fi deranjat.

Două gradene față în față, iar la mijloc spațiul de joc între doi pereți de sticlă, din start o punere în abis. Aș fi vrut să pot fotografia reflecțiile nu infinite, dar multiplicate: Ionuț Vișan era deja pe scenă, fumând, cu capul în mâini, lângă o scrumieră imensă, instituțională, le-ați văzut la intrarea în sala de așteptare (sau la urgențe), apoi o masă plasată la oarecare distanță de personaj atrage atenția cu colecția de ministicle (cineva a dat iama în minibar, cineva a băut și va mai bea: whiskey, bere, gin&tonic cu castraveți etc.), și în fine masa se termină cu pupitrul tehnic de la care Mihai Dobre răspunde în direct cu muzică la monologul extins al protagonistului.

Andrei și Andreea Grosu propun un spectacol negru pe negru, ai nevoie de timp că să te acomodezi, apoi începi încet încet să distingi nuanțele. Sunt multe nuanțe și registrul artistic urcă și coboară prin toate stadiile doliului, fiecare respirație, intonație, lumină, obiect de recuzită și fiecare sunet este o alegere editorială. Aleg și eu din textul spectacolului câte un citat sau două.

Șoc și negare

„I-am spus ca e miercuri, fără să mă gândesc să o întreb – de unde știți că mă duc la o înmormântare? Ea mi-a zâmbit de parcă nu m-ar fi auzit, n-a mai spus niciun cuvânt. S-a ridicat și a plecat. M-am uitat după ea să vad unde se duce, dar pană am întors capul nu mai era nicăieri.

Ăsta a fost momentul în care m-am decis să-ți scriu aceste scrisori.”

„M-am așezat la birou. Am scos hârtie din sertar, hârtie cu numele hotelului în partea de sus. Am încercat două pixuri diferite până m-am hotărât să scriu cu ăsta.”

Furie

„Există un moment la aterizare când sunt mereu sigur că ne vom prăbuși. Și aștept ca toată hardughia asta de metal, combustibil și ulei să urle în flăcări.”

„Știi ce e enervant? Că fratele meu a murit. Și că va trebui să mă obișnuiesc să spun asta cu voce tare. Fratele meu a murit săptămâna trecută. Fratele meu a murit luna trecută. Fratele meu a murit anul trecut. Fratele meu a murit când aveam 34 de ani.”

Tristețe sau depresie

„Dar dacă nu există o destinație? Un final? Dacă nu există decât călătoria asta și toată lumea mergea în călătoria asta și toți credeau că merg spre ceva și îndurau mizeria și nonsensul și rahatul și oroarea acum pentru că știau că în final vor fi fericiți că au reușit să facă față tuturor nenorocirilor. Dar dacă de fapt trenul nu se oprea niciodată din mers?”

Acceptare

„M-am dus spre poartă. Era timpul.”

Șapte scrisori în șapte zile, într-un sfârșit de ianuarie, la Amsterdam, o saga all-you-can-drink se termină cu acceptare, însă fără redescoperire sau reconstrucție, și nu putem decât spera că protagonistul va ajunge și el acolo cândva. Sau, ca în cazul meu, publicul ajunge acolo după ce se sting luminile de scenă și se aprinde lumina de sală. Plec singur spre metrou, cu ecoul interpretării fenomenale a lui Ionuț Vișan cu care nu seamăn deloc, dar care a reușit să-mi readucă în memorie un 2021 viu și îndoliat. Cu textul lui Simon Stephens tradus atât de cursiv de Sabrina Iașchevici și de Ionuț Vișan. Și îl sun pe fratele meu. Care doarme.

Andrei și Andreea Grosu sunt un cuplu de regizori români, fondatori ai teatrului independent unteatru. Am văzut aproape tot ce au montat din 2018 până în prezent și mă consider norocos că am avut privilegiul să îi observ în acțiune.

Simon Stephens este un dramaturg britanic, născut în 1971. Este cunoscut pentru piesele sale de teatru, în special The Curious Incident of the Dog in the Night-Time, o adaptare care a câștigat cinci premii Tony.

Mark Eitzel este solist și compozitor. În aprilie 2012 în timp ce lucra la cel mai recent proiect al său solo, a suferit un atac de cord care l-a forțat s-o lase mai moale și i-a întârziat data lansării albumului. În 2015 a scris muzica pentru spectacolul lui Simon Stephens Song from Far Away, „Cântec de departe”.

Multă vreme, vorbind cu Andrei, m-am referit la acest spectacol botezându-l „Scrisoare de departe” (și el, nu m-a corectat niciodată).

„Cântec de departe” este programat pe 16 iulie la unteatru, în cadrul zilelor unteatru șaişpe.

Și totuși ce-am câștigat după ce-am pierdut? Cu siguranță nu am câștigat ce am pierdut, dar am câștigat claritate și liniște. Mi-am întărit certitudinile care la vârsta asta devin principii: Singura persoană pe care o pot schimba sunt eu. Relația dintre două persoane nu le privește decât pe ele, orice altceva este o altă relație, între alte persoane. Bucură-te de ceea ce ai când ai, ca să nu regreți că nu te-ai bucurat mai târziu. Și, desigur, am câștigat un spectacol de Teatru cu T, de aproape, de foarte aproape, mult mai aproape decât aș fi bănuit.

O să închei cu citatul meu preferat din spectacol, pentru că e relevant pentru relația noastră cotidiană cu limitele: „Am ieșit să cumpăr niște vin și niște pâine pentru supă. Mama a făcut supă. M-am oprit la un bar din Hobbemastraat. Să beau o bere. Am băut două.

După spectacolul din data de 16 iulie, din cadrul “zilele unteatru șaișpe”, publicul are acces, pe baza biletului de la spectacol și la evenimentul special Dj Mihai Dobre Marian (MDM) – Private party de la ora 21:00, organizat de unteatru special pentru publicul spectacolului ,,Cântec de departe”.

În perioada 7-30 iulie are loc aniversarea unteatru, intitulată zilele unteatru șaişpe. Anul acesta unteatru sărbătorește la noul său sediu din Strada Secerei numărul 14 (în Parcul Tineretului) cu spectacole, concerte și petreceri. Premierele sold out sunt BENT în regia lui Eugen Jebeleanu, o poveste tulburătoare despre iubire, identitate și supraviețuire în timpul regimului nazist și Bug în regia lui Vlad Bălan, un thriller psihologic intens despre singurătate, iubire și granița fragilă dintre realitate și delir.

*Daniel Kozak este un om de comunicare interesat de cultură, dezvoltare durabilă și drepturile omului. Din 2000 până azi a scris, printre altele, pentru ONU Migrație, Banca Mondială, Banca Europeană de Investiții, Roma Education Fund, Centrul Național al Dansului București, unteatru, Pavilionul României la Bienala de Artă de la Veneția 2019, Timișoara Capitală Europeană a Culturii, ATOMA. În redactarea acestui text autorul a folosit instrumente AI pentru documentare.

*Foto Adi Bulboacă