Situația de la Teatrul Excelsior ar fi părut, săptămâna trecută, improbabilă. Un teatru bucureștean în plină ascensiune, cu un repertoriu solid, un public tânăr atras în număr mare, spectacole premiate și o echipă artistică în plină formă. Astăzi însă, în cel mai bun moment al său, Excelsior a rămas fără manager, fără delegare interimară, în lipsa oricărei poziții oficiale a Primăriei Municipiului București.
Criza care a izbucnit la Teatrul Excelsior spune, de fapt, o povestea culturii din București: instituții care funcționează excelent sunt lăsate fără conducere; concursuri blocate de peste 4 ani, iar funcțiile de management cultural, care ar trebui să fie profesionale și strategice, sunt transformate în instrumente politice ori monede de schimb.
Excelsior este una dintre cele mai clare dovezi recente, după ce luna trecută capul de afiș a fost Teatrul Metropolis, tot din subordinea Primăriei Capitalei.
Faptele: un teatru în cea mai bună formă, decapitat
La 30 noiembrie 2025, mandatul interimar al lui Vlad Cristache, cel care a reconstruit artistic teatrul în ultimii trei ani și jumătate, a încetat.
Nu există prelungire.
Nu există nici măcar o altă delegare interimară în funcție.
Nu există explicații.
Cu câteva zile înainte de alegerile pentru Primăria Capitalei, instituția este lăsată fără conducere, iar tăcerea administrației este aproape la fel de apăsătoare și de neînțeles ca decizia în sine. Pentru că, până la această oră, Primăria Capitalei nu a avut absolut nici o reacție.
Cine numește directorii teatrelor? Contextul juridic
În București, conducătorii instituțiilor publice de cultură sunt numiți prin dispoziția Primarului General,, acesta fiind autoritatea care are competența directă de a numi sau de a prelungi mandatele managerilor.
Consiliul General aprobă structuri administrative: organigrama, statul de funcții, regulamentul de organizare. În practică însă — și aici problema devine structurală — foarte multe instituții sunt conduse ani la rând prin interimate, numite fie de primar, fie de Consiliul General, în baza unor ambiguități administrative.
Funcțiile au devenit monedă politică, nu expresie a performanței profesionale. Iar efectul acestui blocaj îl vedem acum, limpede, la Excelsior.
Un teatru nu poate fi „parcat” între două cicluri electorale.
Un teatru nu poate funcționa pe modul „vedem noi după alegeri”.
Cu atât mai puțin un teatru care merge foarte bine.
Reacții puternice din lumea artistică: „E imposibil să nu vezi performanța”
Regizorul Radu Afrim a fost între primii care au exprimat public ceea ce mulți vedeau deja:
„E imposibil să nu vezi realizările de excepție ale managerului interimar Vlad Cristache. Multe din spectacolele de referință din București s-au făcut aici, în ultimii ani. Până acum nimeni n-a auzit de Excelsior, hai să fim serioși.”
Afrim nu a montat la Excelsior și nu se afla în planurile teatrului — poate tocmai de aceea observația lui are greutatea privirii din afara tabloului general, fără nici un interes de apărat.
Actorul Alex Călin a mers și mai departe, descriind cu luciditate și ironie amară situația:
„Teatrul Excelsior, care în prezent se află probabil în cel mai bun moment din istoria sa, nu mai are în acest moment nici măcar manager interimar.
Default-ul știm care este: they just don’t FA👑 care!”
El amintește și ce s-a construit aici, de echipa teatrului: spectacole relevante, încasări record, proiecte educaționale, concursuri de dramaturgie, sprijin pentru sectorul independent, un festival internațional, o comunitate reală în jurul teatrului.
Iar răsplata a fost:
„Vă sunăm noi, dacă e.”
Scrisoarea deschisă: un teatru întreg spune „Stop!”
Astăzi, pe 3 decembrie 2025, întregul colectiv al Teatrului Excelsior — actori, tehnicieni, administrativi, producători, consultanți artistici — a semnat o scrisoare deschisă către Primăria Capitalei, cerând două lucruri simple:
1. Menținerea lui Vlad Cristache ca manager interimar.
2. Organizarea urgentă a unui concurs de management.
Scrisoarea este una dintre cele mai consistente luări de poziție venite vreodată dintr-o instituție de stat din zona culturală. Angajații explică limpede transformarea ultimilor ani: un climat de încredere și dialog, o comunitate artistică solidă, proiecte pentru publicul tânăr, peste 100 de reprezentații în licee, un festival internațional unic în București, deschidere către independent, workshopuri, programe de dramaturgie, formare de noi publicuri.
Și, mai presus de orice, spectacole excelente, dintre care multe au devenit repere naționale: Kordonsky, Pricop, Dabija, Iacoban, Gavriliu, Nica, Mâzgăreanu, Juncu, Cărbunariu, Campanale și mulți alții.
Ce se rupe, de fapt, odată cu această decizie?
Nu e vorba doar de un interimat suspendat.
E vorba de continuitate, cuvântul pe care scrisoarea colectivului îl repetă obsesiv — și pe bună dreptate.
Teatrele nu se conduc ca niște direcții tehnice din primărie.
Nu se pun pe pauză.
Nu funcționează cu „las’ că vedem noi”.
Un teatru trăiește din ritm, din echipă, din încredere, din proiecte în curs — tot ceea ce, în acest moment, Primăria București lasă să plutească într-un aer incert.
Iar efectul îl simt, în egală măsură, publicul tânăr care abia a fost fidelizat, actorii și tehnicienii care nu știu ce urmează, regizorii care își amână proiectele, comunitatea creată în jurul teatrului.
Excelsior devenise un model de coerență artistică, iar acum, teatrul este fără busolă — nu din cauza echipei, ci din cauza lipsei de decizie administrativă.
Problema reală: politizarea funcțiilor culturale
Cazul Excelsior e doar un simptom.
De mult timp, Primăria Capitalei tratatează cultura ca pe o anexă politică.
Blocarea sistematică a concursurilor a creat un ecosistem fragil, în care managerii buni nu sunt protejați, instituțiile devin vulnerabile, echipele sunt puse sub presiune, iar performanța de bună seamă că nu mai garantează nimic.
Este moral ca o funcție de conducere într-o instituție culturală să fie folosită ca sinecură?
E moral ca o instituție să fie lăsată fără conducere, în plină performanță, din motive politice sau de calcul electoral? Că ce altceva ar putea însemna asta decât păstrarea numirii în sarcina noului Primar, ce va fi ales duminică?
Ce mesaj transmitem artiștilor? Publicului tânăr? Actorilor care au construit spectacole excepționale?
Pentru că aici devine totul foarte limpede
Eu nu am descoperit Excelsior citind rapoarte de activitate sau comunicate de presă.
O singură dată, înainte de pandemie, am ajuns acolo întâmplător. Apoi, acum doi-trei ani am văzut Solaris. Apoi Punk Rock. Apoi SF/Superfragil de Andreea Gavriliu. Apoi Oleanna — ce piesă! Și Emaus.
Șapte minute după miezul nopții. Metamorfoza. Și cumva am ajuns să vin de două-trei ori pe sezon la Excelsior.
Habar nu aveam cine e directorul. Știam doar că, brusc, în București exista un teatru la care mă întorceam constant. Un teatru viu, curajos, inteligent. Abia prin vară am aflat că această transformare a coincis cu mandatul lui Vlad Cristache.
Și abia acum văd că, în ciuda rezultatelor, în ciuda unei echipe unite, în ciuda unui public tânăr atras cu greu și fidelizat cu efort, instituția este pusă în pericol printr-o indiferență administrativă a Primăriei, care nu are nicio justificare profesională.
Așa că întrebarea devine inevitabilă:
Dacă ceva merge atât de bine… de ce l-am strica?
De ce lăsăm cultura să fie folosită politic?
De ce acceptăm ca funcțiile din instituțiile de cultură să devină sinecuri?
De ce permitem ca o echipă întreagă să fie vulnerabilizată exact când performează?
De ce lovim în continuitatea unui proiect care a dovedit calitate, coerență și impact?
*foto Teatrul Excelsior, Volker Vornhelm
