Să ai loc în rândul 1 la Ateneu e un privilegiu care te costă. Și nu mă refer aici la prețul biletului, ci la „consumul nervos” pe care-l implică această poziționare. Ești atât de aproape de muzicieni, încât respiri în același ritm cu cei așezați la un metru de tine. Și aproape că salți în scaun, odată cu ei, când își iau avânt pentru un crescendo. Îți ții răsuflarea când unul are de interpretat o notă lungă, pianissimo, de care pare că depinde soarta lumii. Și te rogi să nu sune vreun telefon. Duminică după-amiază minunea s-a întâmplat: nicio sonerie n-a tulburat energia unui concert încântător.
Nu știam Concertul pentru vioară și orchestră în re minor WoO 23 al lui Robert Schumann. L-am descoperit duminică., la Festivalul George Enescu. Apoi am vrut să aflu mai multe despre el. Pe 21 septembrie 1853, Schumann nota în jurnal: „Am început o piesă pentru vioară„. Zece zile mai târziu, lucrarea era gata. Apoi i-a luat alte zece pentru a o orchestra complet. Un răstimp infim pentru o astfel de scriitură. Un soi de „furie„, de grabă, de exaltare. Poate a presimțit ceva. Concertul ăsta e ultima lui lucrare importantă, înainte ca starea mentală să i se deterioreze ireversibil: la scurtă vreme, s-a internat într-un azil psihiatric. Avea să moară 3 ani mai târziu, când abia împlinise 46.
Odată cu Concertul în re minor, duminică am mai înregistrat o premieră: n-am „încasat” niciodată atât de intens romantismul unei lucrări. Pentru că Renaud Capuçon a interpretat concertul ăsta nu ca un virtuoz al viorii. Nu ca un superstar aclamat în toată lumea. Ci ca un îndrăgostit. Ca și cum ar fi experimentat, odată cu fiecare notă, o emoție nouă dintr-o legătură sentimentală la fel de nouă. Nerăbdător, luat pe nepregătite de propriile sentimente, sfios. Apoi nedumerit, trădat, parcă încercând să păstreze aparențele sau să implore iertare.
În momentele de înflăcărare, se ridica pe vârfuri, făcea mici fandări în spate ori balansa câte un picior în față, gata să danseze de fericire. Instrumentiștii Orchestrei de Cameră din Lausanne l-au acompaniat cu delicatețe, discret, parcă pentru a nu-i tulbura trăirile. Ca niște prieteni buni, care asistă bucuroși la povestea lui de dragoste.
Îi urmăresc pe frații Capuçon (Renaud și ceva mai tânărul Gautier, minunat violoncelist) de când aveau jumătatea vârstei de-acum. Între timp, Renaud a devenit un domn chipeș, care-a albit la tâmple. Duminică după-amiază, însă, ascultându-l – și, mai ales, privindu-l – a părut din nou un tânăr. Înflăcărat de o iubire ca nicio alta. Și mi-a mai plăcut mult ceva: i-am zărit, pentru două clipe, partitura. Avea marginile ferfenițite. Ca o inimă pe care-ai „folosit-o” mult.
P.S. După Concertul lui Schumann (și înaintea Serenadei nr. 2 de Brahms), Renaud Capuçon a oferit un bis superb. O lucrare melancolică, mică bijuterie de 3 minute care-ți inspira tristețe și lumină în același timp. Și care m-a făcut să tresar, imediat ce-a început: primele 6 note seamănă izbitor cu începutul de la „Deșteaptă-te, române„. Dincolo de asta, nicio asemănare: nimic solemn, nimic motivațional. Ba dimpotrivă: un soi de resemnare poetică a răzbătut de la un capăt la celălalt.
N-o mai ascultasem până atunci. Firește, nu era trecută în caietul-program. Și nici francezul n-a prezentat-o publicului. Dar am vrut neapărat să știu ce e. Așa că i-am scris un mesaj lui Cătălin Sava (una dintre gazdele Festivalului George Enescu, alături de Marius Constantinescu), rugându-l să-mi dezlege misterul. Ceea ce a și făcut: „El cant dels ocells, un cântec tradițional catalan, foarte ciudat, între colind și cântec de leagăn. L-a transcris pentru coarde Pablo Casals, tata violonceliștilor, tot catalan”.
Mulțumesc, Cătălin, pentru prețioasa informație. Acum ascult în buclă „El cant els ocells” (Cântecul păsărilor), o înregistrare din noiembrie 1961. Atunci magicul Casals a interpretat-o în fața cuplului Kennedy, ca bonus la recitalul propriu-zis. Acum mă tulbură și mă bucură pe mine, iar și iar.
*sursă foto copertă: pagina de Facebook Festivalul George Enescu, foto Petrică Tănase
** Pe Diana Popescu o puteți găsi atât pe Facebook, cât și pe Vorbitorincii, atât cu impresii de la Festivalul George Enescu, dar și cu rubrica sa Balamucul de weekend
