„Până la lecţia viitoare nu pui mâna pe pian”, îi spune profesoara elevului. Iar elevul se miră, fiindcă lecţiile şi profesoara sunt de pian, nu de fizică, istoria lumii sau biologie. „Cum să nu pun mâna pe pian? Şi ce să fac?” întreabă el descumpănit. Iar nedumerirea îi creşte, odată cu un surâs neîncrezător, când aude răspunsul profesoarei: „Te duci în Jardin du Luxembourg dimineaţa şi încerci să culegi flori fără să le tulburi roua de pe petale”. Stupoarea se instalează cu drepturi depline în mintea elevului – în realitate, un student la filosofie căruia profesoara i se adresează, aproape persiflant, cu „domnule filosof”. Tânărului Eric îi vine să ducă un deget la tâmplă, spre a pune în discuţie sănătatea mintală a profesoarei, şi simţi că abia se abţine.
Mai sus e doar un crâmpei din Doamna Pylinska şi secretul lui Chopin, un roman cu două personaje cum Eric-Emmanuel Schmitt a mai scris. La fel ca Oscar şi Tanti Roz, şi romanul acesta a fost urcat pe scenă, în adaptarea şi regia lui Chris Simion-Mercurian, la Teatrul Griviţa 53. Excelentă idee, adorabile consecinţe. Povestea asta a unei pianiste poloneze stabilite la Paris şi a unui învăţăcel care nu vrea să înveţe pianul ca să-l pătrundă mai bine pe Hegel e de fapt o sonată a iniţierii. A felului în care se deschid ochii spre viaţă şi spre cortegiul ei de surprize. Doamna Pylinska e o profesoară exigentă, cu înveliş acru şi miez dulce. Îşi pune elevul să se întindă sub pian şi pe urmă să se descalţe. E ciufută şi gata să repeadă. Când elevul cântă primele măsuri, îi spune că are delicateţea unui ţapinar. Iar elevul, bietul de el, înghite în sec şi suportă. Fiindcă a auzit că profesoara e celebră şi că i-au trecut prin mână mulţi aspiranţi.
Aspiranţi? La ce? La glorie cumva? Asta să fie dorinţa junelui Eric? Pentru aşa ceva să chinui bunătate de pian, ca să te acoperi de o mantie care se ponoseşte repede şi începe să miroasă a naftalină? Nu, băieţaş, îi spune Pylinska elevului. Las-o naibii de glorie. Sau poate că vrei virtuozitate, nu? E bună şi ea, nu zic ba, dar nu la pian, ci la circ. Acolo se duc virtuozii. Noi aici facem altceva.
Ce anume predă de fapt doamna Pylinska afli în 75 de minute de dialog placat pe muzica lui Chopin. O muzică de o blândeţe şi de un inefabil care ar putea să mişte un călău saudit. O muzică selenară şi tandră, elegiacă şi onirică, îmbătătoare şi limpede ca un clinchet. Nocturnele, valsurile şi alte piese ale lui Chopin sunt coloana sonoră a unei lecţii care se îndepărtează de pedagogie şi te poartă spre mizele reale ale vieţii. Care sunt mizele acestea descoperi pe parcursul şi la capătul dialogului de pe scenă. Un dialog când ironic, când tandru, în care te cufunzi ca într-o fântână cu emoţii. În care muzica lui Chopin scoate din letargie un păianjen care se arată pe perete. În care la final nu te înduri să pleci. Ai mai vrea, dacă eşti sincer cu tine.
Emilia Popescu şi Luca Rusu susţin textul lui Eric-Emmanuel Schmitt nu doar cu talent, ci şi cu un fel de împătimire care-i face să se topească în fiecare cuvânt şi în fiecare notă. Lângă ei, lebăda lui Eminescu nu mai trece pe ape, ci pe clape. Nişte clape care se fac mătase, fir de argint şi panglică sonoră. Pianul la care se aude muzica lui Chopin e un fel de casă a sufletului, un refugiu din calea relelor, o insulă stranie, de pe care nu vrei să scapi, ci dimpotrivă, pe care vrei să ajungi spre a n-o mai părăsi vreodată.
*surse foto: Teatrul Grivița
