„Unu-doi, unu-doi, eretic neam mizerabil
Din legende genetic suntem Cain și Abel.
Arhitecții din Babel descântați în postum
Cântă Nero-n demență, cade Roma în scrum.
Unu-doi, unu-doi, prea multă dramaturgie,
Omenirea-n esență e război și orgie.
Dacă moare Romeo, să moară Julieta!
Unu doi unu doi vendetta.
Ochi pentru ochi, până rămânem toți orbi”.
Pe scena din Shakespeare Village, Alternosfera „potențează” tragedia cu decibeli și proiecții video. Adaugă un strat de întuneric peste o poveste și-așa întunecată. Paradoxal, tensiunea se risipește la câțiva metri de muzicieni. Fiindcă idila damnată care se joacă în teatrele din toată lumea are aici un decor mult mai aproape de Globe Theatre, cel din vremea lui Will. Mulțimea poate să urmărească spectacolul așezată pe baloți de paie, melodiile curg în același timp cu berea din pahare. În definitiv, e mai bine să pui distanță între tine și o poveste cu final cât se poate de trist.
Să pui distanță între tine și tristețe. Cred că la asta s-a gândit și Guy Simon, regizorul spectacolului „Romeo și Julieta… sau aproape„. Din colaborarea sa cu Théâtre du Kronope s-a născut o adaptare cât se poate de liberă, de fizică și de… comică. Protagoniștii, actori-acrobați, risipesc tensiunea poveștii originale cu giumbușlucuri, farse, joacă în care implică publicul. Se râde mult la cea mai deprimantă poveste de dragoste din istorie. Pentru că acești francezi au ales să surprindă prin veselie și energie molipsitoare.
Dar, la fel de bine, poți alege ca Romeo și Julieta să fie niște marionete uriașe. Știm toți: marele păpușar e destinul. De data asta, însă, cei doi sunt marionete în mâinile trupei de la Teatrul Almatî din Kazahstan. Iar povestea care, aici, n-are nevoie de vorbe e pentru tineri și adulți deopotrivă. Ne-am lămurit, deja: iubirea o înțelegem toți, indiferent de vârstă.
Ai, totuși, vârstă mică? Romeo și Julieta ajung la tine cu ajutorul copiilor. Compania Shakespeare Imaginarium a optat pentru o variantă în care distribuția e dominată de puști. Eu, care-am depășit de multă vreme vârsta cu pricina, am găsit interesant alt aspect: Anca Sigartău (regizoarea spectacolului) joacă aici mai multe roluri, printre care și pe cel al doicii. Și mi-am amintit cât de mult mi-a plăcut ce-a făcut din partitura asta la Bulandra, în versiunea regizată de Eugen Gyemant. (Recomand spectacolul, face parte din repertoriul curent).
S-a întâmplat să fac conexiunea asta. Imediat după, mi-am dat seama de ceva: până la urmă, conexiunile sunt ceea ce face ca un festival să fie important. Consistent. Relevant. Faptul că, dintr-o experiență în alta, dintr-un Romeo și-o Julietă în următorii, ajungi să înțelegi mai bine imaginea de ansamblu. Ce ne aduce împreună. Ce ne face să ne punem aceleași întrebări. Ce ne aduce – în cea mai bună dintre lumile posibile – la soluții pentru care muncim împreună.
Sigur, nu suntem în cea mai bună dintre lumile posibile. Dar Festivalul Shakespeare de la Craiova transformă lumea de azi, măcar preț de câteva zile, într-una a empatiei. A gândurilor bune. A generozității. A optimismului. Dacă suntem atât de mulți noi, cei care împânzim orașul deciși să punem arta înainte de orice, nu e totul pierdut. Firește, în restul anului, ne întoarcem la luptele mai puțin înalte, la victoriile mai puțin glorioase, la sentimente nu întotdeauna nobile. Dar măcar am trecut printr-un festival ale cărui urme nu sunt cicatrici, ci veritabile ornamente: ne-am împodobit sufletele, ne-am ridicat deasupra meschinăriilor de fiecare zi, ne-am conectat cu Will și lumea lui. „WILL matters„. A fost sloganul ediției 2026. Îmi place să cred că nu va rămâne doar atât.
