WILL matters! Voința și materia se întâlnesc pe scena Festivalului Internațional Shakespeare de la Craiova. Nu doar într-un joc de cuvinte dintr-un slogan inspirat – și inspirațional. În spiritul peren al celui mai renumit William din Istoria Teatrului Universal aceste cuvinte încărcate de sens și simbol capătă anvergura unui dicton la adăpostul căruia arta își revendică adevărata forță creatoare.
Dacă privim voința drept act generator de ființare, asemeni Cuvântului cu majusculă ca punct fix al întregii creații divine, conotațiile invitației se multiplică amețitor. ”A voi”, ”a vrea”, ”a intenționa”, ”a dori”, ”a ursi” – cuvinte, vorbe, vorbe, vorbe; verbe ce conțin acea mirabilă particulă a intenției menite a se materializa. Pe scenă, viața comună e pusă sub lupa esteticilor ce o ridică la putere și îi lărgește orizonturile ideatice. La fel și voința personală, individualizantă, din exitențele individuale, se coagulează într-un spirit al umanului ce aduce speranță și tihnă. E revigorant să te poți cufunda în timpul suspendat al convenției teatrale, într-un safe space delimitatt de coordonatele unei voințe auctoriale investite atât cu încredere, cât și cu responsabilitate.
Voința, în teatru, are această dublă calitate: creatorul, artistul, odată ce își prezintă opera, vie, perpetuu muabilă, își asumă sarcina de a fi atât visătorul lumii pe care o naște, cât și purtătorul ei de grijă. Nu e suficient ca bunele tale intenții să fie doar citate, expuse neutru sau declamate. Un mesaj important, puternic și legitim are nevoie de o formă atent cumpănită prin care să fie relevat lumii; o lume cu milioane de voințe și așteptări, vise și nevoi – egoiste, poate. Talentul, miracolul, acestei ființări artistice constă tocmai în concilierea atâtor orizonturi de așteptare însingurate, reunite într-o secundă, poate, de respirație comună. Dacă voința creatoare are acastă capacitate, aproape magică, de a vorbi deodată în toate limbile, în toate dialectele voințelor atomizate, atunci arta își găsește, cu adevărat, împlinirea vocației.
Nu e deloc ușor să găsești mereu și mereu noi resorturi de a reinventa, aici și acum, un limbaj acordat la timpul prezent pentru a spune povești vechi de când lumea. ”Un băiat iubea o fată și părțnii nu-i lăsau” – ”Romeo și Julieta” se poate rezuma și așa. E reducționist? Desigur. E adevărat? De ce nu; într-un timp în care puterea de concentrare nu mai depășește câteva secunde. În vria grăbită a imaginilor care ni se derulează continuu pe ecrane negre, din ce în ce mai mici, a devenit aproape imposibil să mai putem surprinde un instantaneu pertinent care să înglobeze sensuri profunde. Voința veacului e cea a reacțiilor prompte și superficiale. Oamenii cei mulți din spatele identităților virtuale, care apasă obsesiv pe ecranele lor ridicându-și semenii în rang, cuantificând doar sume din ce în ce mai mari – cifre – fără un substrat la fel de consistent de substanță, devin răspunzători, nu și responsabili, pentru alteritatea identitară la care ne supunem inconștient. E dificil să mai știi cine ești, ce te definește, atunci când aștepți, ca dresat, dependent, confirmarea și validarea unei lumi întregi. Ce mai vrei? Care îți sunt dorințele reale, dincolo de emoji, Like, Share și Subscribe.
Voința artistică e antonimul dictelui automat tap, tap, tap. Retortele artei teatrale presupun, înainte de toate, o cunoaștere de sine profundă. Nu poți crea un spectacol adresat celorlalți dacă nu ești conștient în profunzime de propria natură, propriile interese, frământări și limite. Autenticitatea teatrului a constat mereu în acordarea fină cu un prezent constant. Timpul teatrului s-a definit mereu ca intersecția dintre trecutul comentat din perspectiva prezentului orientat spre viitor. ”Viul pentru cei vii” despre care vorbea Peter Brook pare acum o sintagmă inspirată și cu catchphrase sonor. Dar e mult mai mult decât atât. A fi viu, a fi cu adevărat viu, pe scenă, presupune un tip de onstitate pe care doar convenția teatrală pare a o păstra astăzi. Suntem din ce în ce mai nedumeriți de lume și de sine. Dar pe scenă, sub acea lupă deloc flatantă, ”minciuna” teatrului oferă șansa unei auto-reflecții autnetice cu adevărat.
Materia acestui tip de raportare la artă șu lume, la sine în definitiv, nu poate să vină dintr-un loc comun. Banalitatea balastului informațional nu poate genera plus valoare. ”We are such staff as dreams are made of”; tot Shakespeare avea dreptate, prin cuvintele lui Prospero. Dacă într-adevăr suntem din plămada viselor – această suprapunere simbiotică între carnalitatea și imaterialitatea noastră – nu ne permitem să ne lăsăm atât de lesne mințiți de avatarele virtuale dictate de algoritmi lipsiți de imaginație. Voința artistică, voința creatoare va rămâne mereu gata să fie uimită; curioasă și contradictorie, dispusă la un dialog deloc facil cu interogațiile ce depășesc stratul epitelial de impresii pe fugă.
Will DOES matter! Cu asupra de măsură, cu importanță și relevență. Dincolo de îndemnul de a-l privi pe Will, Shakespeare, cu interesul inepuizabil al curiozității timpului prezent, will ca voință creatoare e particula ce leagă într-o concentrare responsabilă a receptării cele zece zile de festival. Desigur, voința fiecăruia, de una singură, poate uita rapid intensitatea acestei energii reunite la Craiova într-un final de primăvară. Voința coagulată, însă a comunității create în julul Festivalului Internațional Shakespeare de la Craiova, acest WILL, poate păstra dens și demn spiritul critic încărcat de umanitate și concretețea materiei pe care doar visul materializat o poate sublima.
*Alina Epîngeac este teatrolog şi critic de teatru, doctor în Teatru şi Artele Spectacolului. A absolvit Universitatea Naţională de Artă Teatrală şi Cinematografică „I.L. Caragiale“ Bucureşti, Licenţă – Teatrologie – Management Cultural şi Jurnalism Teatral (2010) şi Master – Teatrologie – Management şi Marketing Cultural (2012). Este membru al Asociaţei Internaţionale a Criticilor de Teatru, Secţia Română – Teatrologie
**Textul a apărut în Shakespeare’s Chronicles – revista Festivalului Internațional de Teatru Shakespeare. Sub coordonarea Alinei Epîngeac, peste treizeci de studenți din patru universitǎți din Bucureşti, Cluj şi Craiova şi tineri critici de teatru au publicat cronică de teatru, interviuri, portrete, preluate și de site-ul Vorbitorincii.
