În one-women show-ul Shakespeare and the alchemy of a gender, artista americană Lisa Wolpe umple scena folosindu-se de asocierea dintre istoria personală și pasiunea pentru scrierile shakespeariene. Povestea sa emoționantă se transformă într-un recital susținut numai de voce și corp – scena este lipsită de orice artificiu scenografic. Numai înainte de intrarea în scenă a actriței, publicul ascultă integral melodia La vie en rose, ca un soi de pregătire a „goliciunii” care va urma. Deși propunerea de a păstra ca unic element sonor o întreagă melodie înainte de începerea propriu-zisă a spectacolului este una provocatoare, consider că alegerea a fost una neinspirată. Cu toate că se pot identifica puncte conexe între La vie en rose și mesajul spectacolului, ele nu ar fi decât unele generale, legate de un idealism temperat. Ar fi fost, poate, mai potrivită asocierea cu o melodie care să se lege mult mai stâns de povestea ce i-a urmat, evitându-se astfel un incipit clișeic.
Mai întâi de toate, în titlul spectacolului este meționat Shakespeare pentru că există foarte multe citări ale dramelor sale, în funcție de cum ele corespund poveștii personale a Lisei Wolpe. După cum am spus, actrița se aruncă într-un contact nemediat cu publicul: fără niciun efect sonor, fără recuzită, fără jocuri de lumini – curaj care merită apreciat. Atenția cade asupra felului în care Shakespeare este jucat. Asumându-și această ipostază fragilă, actrița americană reușește să capteze atenția nefiltrată a publicului către adevătata performanță a spectacolului: măiestria cu care este operat gender-flippingul în recitarea versurilor shakespeariene.
Există în jocul actoricesc al Lisei Wolpe o serie de minusuri, cum ar fi o gestică deseori mecanică, repetitivă, o mână care se odihnește de prea multe ori în buzunar, o mișcare scenică prestabilită, sprinturi concentrice care marchează exaltarea etc. Însă aceste scăpări nu cântăresc la fel de mult cât cercetarea teoretică și practică, pe care Lisa Wolpe o operează în domeniul permutărilor de gen în arta actorului. Transpare, astfel, arealul profesional exploatat în cariera sa actoricească, care a înființat Womenʼs Shakespeare Company – o trupă all-female ce explorează travestiul shakespearian.
Acesta este, de fapt, punctul tare al întregului spectacol: precizia cu care Lisa Wolpe „sare” de la Hamlet la Richard al III-lea, de la Shylock la Macbeth etc. Ea se bazează în timpul jocului pe o camuflare androgină, din care să poată schimba registrele cât mai rapid și natural. Drept dovadă îmbrăcămintea simplă, neutră și registrul vocal larg și foarte bine controlat. Iar cel mai mare merit al Lisei Wolpe este acela că abordarea personajelor shakespeariene ocolește de fiecare dată stereotiparea lor. De exemplu, Richard III nu se rezumă la șchiopătat, astfel că felul în care textul autorului elisabetan este interpretat denotă profunzimea înțelegerii. Personajele sunt însușite cu lejeritate, iar rostirea urmează firesc fluctuațiile stărilor.
Dacă în ceea ce privește materia shakespeariană performanțele Lisei Wolpe sunt remarcabile, rămâne chestionabil scenariul. Recitalul actriței se bazează pe corelarea vieții sale tumultoase cu monologurile shakespeariene. De exemplu, de fiecare dată când îl joacă pe Hamlet, Lisa Wolpe îl comemorează pe tatăl ei, care s-a sinucis atunci când ea avea doar patru ani; sau Hermione este pedepsită pe nedrept, așa cum se întâmplă în relația mamei cu tatăl vitreg. Există în acest spectacol un puternic filon autoficțional, care se înscrie într-o tendință foarte actuală a artei contemporane (de exemplu, poveștile lui Annie Ernaux, Edouard Louis au devenit deja texte-cult pentru montările lor).
Însă Lisa Wolpe transcrie trecutul ei și al familiei sale printr-o selecție ușor prea bine controlată, tocmai pentru a putea fi completată de textele shakespeariene. Rezultă de aici o oarecare doză de artificialitate, pentru că trecerile de la personal la scriptural sunt deranjante, într-o oarecare măsură; dacă versul elisabetan este rostit cu forță, acest aplomb suportă un recul brusc și disonant, pentru a se reveni la livrarea istoriei personale. O altă senzație lăsată de felul de a-și rememora trecutul este aceea a unui TedTalk – recuperarea după o serie de evenimente traumatice, transformate într-un discurs motivațional.
Confesiunea din discursul Lisei Wolpe nu urmează un fir roșu clar, ci este o înșiruire dezlegată a unor momente-cheie ale vieții ei. Sunt atacate, astfel, subiecte dintre cele mai dureroase, dar care aparțin unor contexte diverse; pe de-o parte, este vorba despre traumele acumulate din partea relației toxice a mamei sale cu tatăl vitreg, iar pe de cealaltă parte despre memoria tatălui, supraviețuitor al Holocaustului. Aceste două părți sunt puternice de sine stătător, încât ar trebui să facă separat obiectul unei analize, pentru a nu încărca atât de mult receptarea emoțională din public.
Apar ample planuri narative ale comentării rădăcinilor sale evreiești, comparabile cu filme precum The Pianist sau A real pain. Deci, ponderea fiecărui subiect ar fi trebuit cernută cu o mai mare atenție, pentru a se putea identifica cu o mai mare claritate lupta regăsirii de sine printr-o nouă apartenență. În Shakespeare and the alchemy of a gender este vorba despre o serie de povești cu o mare încărcătură emoțională, între care se pot stabili punți de comunicare, făcând toate parte din experiența unei singure persoane; dar problema majoră este, însă, că au fost deschise multe răni, livrate în ritm alert, uitându-se, astfel, nevoia de a le închide pe fiecare.
În ceea ce privește alchimia, ea este identificată prin exemple concrete din tragediile shakespeariene: de exemplu, Romeo este aer, iar Julieta focul. În același timp, Lisa Wolpe prezintă câteva principii de bază ale alchimiei (destul de generale) pe care le transpune în relațiile interumane – iubirea este mediatorul prin care un material greu se poate purifica. Însă, discursul despre drama personală a Lisei Wolpe este atât de intens, încât nu este explicată într-atât de bine relația dintre alchimie și genul personajului jucat. Probabil că the alchemy of a gender este despre finisarea necesară în arta actorului, ca un soi de transformare a plumbului în aur.
*Iarina Chivu-Miron este studentă în anul al III-lea, Facultatea de Litere, Literatură universală și comparată, Universitatea București
* *Textul a apărut în Shakespeare’s Chronicles – revista Festivalului Internațional de Teatru Shakespeare, coordonată de criticul de teatru Alina Epîngeac, în care peste treizeci de studenți din patru universitǎți din Bucureşti, Cluj şi Craiova şi tineri critici de teatru distribuie în rolul principal propria gândire criticǎ şi oferă impresii fresh de la fața locului, sub formă de cronică de teatru, interviu, portrete.
Prin colaborarea cu Festivalul Shakespeare, Vorbitorincii dedică spațiu vocilor tinere din critica și jurnalismul cultural, prin publicarea pe site a unor articole din revista Shakespeare’s Chronicles.
