Anul apariției: ambele volume – 2023
Editura: Polirom
Numărul de pagini: 488, respectiv 472
Traducerea: Dragoș Cojocaru
Nota de pe Goodreads: 4,3, respectiv 4,01 din 5
Este perfect normal ca un autor să rămână cunoscut publicului larg pentru una dintre cărțile sale, chiar dacă aceasta nu e neapărat cea mai bună, însă e cea mai populară. Pentru Zafón, această carte este „Umbra vântului”, o carte absolut minunată. Am simțit însă, pe măsură ce citeam „Jocul îngerului”, cea de-a doua parte a tetralogiei „Cimitirul Cărților Uitate”, că la mijloc este o nedreptate: nu doar că este cel puțin la fel de minunată, dar prin faptul că leagă și extinde povestea de acolo, mi se pare chiar mai valoroasă.
”Umbra Vântului”
Nici nu știu cum să încep, pentru că orice aș spune eu aici, ”Umbra vântului” este de sute de ori mai bună. Am cumpărat 17 cărți la târgul de carte Gaudeamus din decembrie 2022, dar habar nu aveam ce nestemată se află printre ele. „Umbra vântului” e o poveste poetică, o sinestezie ce îmi doream să nu se termine, un cânt maiestuos al vieții și al morții, într-o îmbinare de genuri ce se întrepătrund la perfecție, chirurgical.
Cred că fiecare cititor poate găsi ceva plăcut în acest roman din simplul motiv că el conține de toate: povești de dragoste, mister, suspans, mult umor, filosofie, referiri istorice, acțiune cât cuprinde, ba chiar și câteva scene mai sumbre care aduc puțin cu un film de groază. Povestea te învăluie încă de la primele pagini și singurul regret e că trebuie să o lași din mână, fiind suficient de voluminoasă încât să nu o poți încheia dintr-o „sorbire”. Însă paginile curg atât de repede și atât de cursiv încât sunt aproape convins că cei care au citit această carte și-au depășit limitele când vine vorba de cât de mult citim într-o zi.
M-am gândit de multe ori în timp ce citeam această bijuterie de carte, la cât de neinspirate sunt programele școlare, pentru că ne obligă să citim tot felul de tâmpenii plictisitoare, iar mulți dintre noi au ajuns astfel să urască cititul, când corect ar fi fost să urască doar respectiva carte… Poate că dacă am reuși să aducem în viețile copiilor noștri mai multe pasaje precum unele regăsite în „Umbra vântului”, ar exista șanse ceva mai mari ca viitorii adulți să privească cu mai mult interes cărțile și plăcerea oferită de citit, chiar dacă nu ar deveni cititori înrăiți, așa cum suntem unii dintre noi.
Revenind la obiectul acestei recenzii, despre a cărui acțiune nu o să vă dezvălui nimic, pentru a nu vă strica plăcerea de a o descoperi, dar a fost o revelație, asemenea minunatei „Confiteor” a lui Jaume Cabré. Și are șanse mari să fie și pentru dumneavoastră cea mai bună carte a anului, indiferent de an. Da, atât de frumoasă mi s-a părut. Desigur, există și posibilitatea să nu fie pe gustul tuturor, însă stilul este unul atât de cuceritor și de luminos încât sunt șanse foarte mari ca această carte să le placă celor mai mulți dintre cei care aleg să o citească.
Unul dintre aspectele care m-au impresionat a fost sinteza descrierilor – sunt realizate de fiecare dată într-o manieră memorabilă pe alocuri, deși Zafón nu își plictisește cititorii cu zeci de pagini de expuneri obositoare. Ele sunt succinte, dar în același timp cuprinzătoare, fără a fi în vreun moment insuficiente, după care se revine rapid la desfășurarea acțiunii. Romanul devine astfel o dovadă că descrierile pot fi splendide, chiar dacă nu umpli pagini întregi pentru un singur loc sau personaj, cel mai important fiind cât de bine reușești să utilizezi cuvintele și de cât de multe dispui. Cred că este și un mare merit al traducătorului, pentru că a reușit să utilizeze vorbele potrivite pentru a reda cu o atât de mare acuratețe și limpezime întreaga poveste.
Deși „Umbra vântului” este primul roman din tetralogia „Cimitirul cărților uitate”, scrisă de Zafón, însă lectura acestuia nu este dependentă de celelalte trei romane, cu alte cuvinte, acțiunea este de sine-stătătoare.
Recomand din toată inima această carte scrisă cu mult talent și suflet. Pentru mine e cert că e una dintre cărțile care chiar merită citite într-o viață.
„Televiziunea, prietene Daniel, este Anticristul, și îți spun eu că vor fi de-ajuns trei sau patru generații pentru ca oamenii să nu mai știe nici să tragă o bășină pe cont propriu și pentru ca ființa umană să se întoarcă la peșteră, la barbaria medievală și la niște stadii de imbecilitate pe care și limaxul le-a depășit încă de prin Pleistocen. Lumea asta nu va muri de o bombă atomică, așa cum spun ziarele, ci va muri de râs, de banalitate, făcând o glumă din tot și din toate și, în plus, o glumă proastă.”
”Jocul îngerului”
Am observat că cea mai mare parte a cititorilor nu au mai ajuns și la următoarele cărți ale tetralogiei și s-au oprit la „Umbra vântului”, ceea ce este trist. Ca să exemplific concret, „Umbra vântului” are peste 680.000 de evaluări pe Goodreads, în timp ce „Jocul îngerului” are doar vreo 175.000, „Prizonierul cerului” vreo 110.000, iar „Labirintul spiritelor”, care încheie seria, are abia vreo 60.000. Probabil că e cumva omenesc ca nu toți să ajungă până la final, iar mulți să abandoneze pe parcurs.
Revenind la „Jocul îngerului”, trebuie menționat că stilul lui Carlos Ruiz Zafón, inconfundabil de altfel, continuă acțiunea din „Umbra vântului”, cu aceleași personaje (dar și multe altele), însă pe un alt plan narativ, unul care vine să dezvolte și, în același timp, să întregească povestea. Pasajele pline de acțiune și suspans completate de descrieri scurte, dar cuprinzătoare și pline de metafore vibrante, precum și de fragmente de filosofie savuroasă fac și din „Jocul îngerului” o carte pe care este teribil de complicat să o lași din mână, deși este o „cărămidă” (cărțile de peste 400 de pagini seamănă destul de mult cu cărămizile), iar asta spune multe despre cât de bun și captivant este conținutul. Drept dovadă că „Jocul îngerului” a fost o carte excelentă, am început aproape imediat și următoarea carte din serie, „Prizonierul cerului”, astfel că și recenzia acesteia va urma destul de curând.
Nu voi spune că Zafón este autorul meu preferat, însă declar că mi-am propus să citesc tot ce a scris și a fost tradus în română. Un asemenea talent literar și un asemenea farmec în maniera de a scrie sunt extrem de rare și nu pot să nu încerc un regret de fiecare dată când îmi aduc aminte că acest autor nu mai este printre noi și că ne-a părăsit în 2020, la doar 55 de ani.
Voi încheia recomandându-vă din toată inima întreaga tetralogie „Cimitirul Cărților Uitate” a lui Zafón și reamintindu-vă că viața e prea scurtă ca să ne-o petrecem citind cărți bune, atâta timp cât au fost scrise atât de multe cărți foarte bune sau chiar excelente. 
*mai multe recenzii ale lui Victor Bălăcescu mai puteți citi pe Vorbitorincii sau pe Facebook – Un strop de repaus.
Un răspuns
Zafon a fost autorul care mi-a deschis apetitul pentru lectură, motiv pentru care o sa aiba mereu un loc special in universul meu mental. După „Jocul Ingerului” am devorat toate cartile lui. Are un stil de scriere pe care din pacate nu l-am mai intalnit la alti scriitori, cu o imbinare perfecta a unei atmosferei care mie mi se părea crepusculară, cu un joc de cuvinte foarte abil (respectele mele traducătorului) care are ca rezultat atat un umor inteligent cat si o fluiditate a lecturii care are mare priza la publicul tânăr. Cu toate acestea si in ciuda firului epic care aduce a roman polițist, romanul este decorat din plin de reflecții si idei care mai de care mai fascinante si care rămân cu tine mult timp dupa ce ai terminat cartea.
„Poezia se scrie cu lacrimi, romanul cu sânge și istoria cu apă de ploaie”.