Nu există „lăsați politica, vedeți-vă de actorie, cântat, scris, pictură sau orice altă formă de artă”. Asta este o minciună clasică în propagandă, menită să ne facă să fim docili și tăcuți.
Și am crezut și eu prostia asta. Am fost și eu fraieră. Am căzut în capcana discursurilor de acest tip atunci când eram mai micuță și neștiutoare. Dar, pe măsură ce am crescut, am început să vizitez muzee, să citesc istoria artei, să înțeleg perioadele mari ale omenirii și tensiunile lor reale.
Și atunci, s-a aprins becul: arta a fost mereu despre politică.
Uneori, ca parte a prostirii poporului: tablouri eroice cu dictatori, poezii despre fiul luminat al patriei.
Alteori, și de cele mai importante ori, a fost revoltă pură. Refuzul spiritului de a se subordona timpurilor necuvenite. Fisurile ce slăbesc zidurile autoritarismului.
Când te uiți la Guernica a lui Pablo Picasso, nu vezi tușe rătăcite-n geometrice. Vezi bombardamente, civili sfârtecați, fasc1sm expus în întreaga sa brutalitate.
Când vezi execuțiile din tablourile lui Goya, nu mai poți romantiza statul și războiul. Saturn devorându-și fiul nu e metafora pentru natura distructivă a timpului, ci statul spaniol într-o perioadă de cădere totală, consumându-și proprii cetățeni.
Când citești 1984 sau Ferma animalelor de George Orwell, înțelegi cum limbajul, propaganda și frica devin instrumente politice. Totul pare o poveste, dar este un tratat serios despre putere și supunere aproape oarbă.
În teatru, Antigona lui Sophocles e despre legea statului versus legea morală. Despre ce faci când puterea e nedreaptă.
Ionesco, cu Rinocerii lui, a explicat fascismul mai bine decât multe discursuri politice: oameni normali devenind masă, ideologie, turmă.
Scriitorii, actorii, cântăreții, pictorii, sculptorii: orice formă de artă poartă un mesaj despre cine are puterea și cine e redus la tăcere.
Inclusiv moda. Chiar și acum, când e mai consumeristă decât ar trebui, tot vorbește despre corp, statut, gen, clasă, control.
Așa că, atunci când mai auziți oameni care vă spun „lăsați politica, vedeți-vă de artă”, înseamnă doar două lucruri: fie nu au educația necesară ca să înțeleagă ce e arta și care e rolul ei real, fie sunt perfect conștienți și vor să reducă vocea ce poate deveni o mișcare de eliberare la tăcere.
Ceea ce s-a întâmplat acum câteva zile la Super Bowl mi-a reamintit exact asta: a trage de mânuță clasa politică prin intermediul artei nu este o abatere de la normele estetice. Este o obligație. Arta adevărată (nu fițuicile de propagandă) este moralizatoare.
Iar muzica a fost mereu un câmp de luptă simbolic. A fost cea mai rapidă și accesibilă formă de revoltă și eliberare. Another brick in the wall sau Bella Ciao nu sunt melodii pe care le cânți vesel și săltăreț. Ci le simți în oase. Simți lupta cu uniformizarea, dictatura, supunerea aparent comodă și ferită de consecințe.
Cât despre recitalul lui Bad Bunny, momentul de glorie și trezire, din punctul meu de vedere, a fost finalul. Când spune „God Bless America” și apoi enumeră TOATE țările din America de Sud, America Centrală și America de Nord.
Ceea ce unii ar crede că a fost o lecție de geografie, a fost, de fapt, o lecție de politică, istorie și limbaj spusă în 30 de secunde. Un reminder esențial: America nu e sinonimă cu Statele Unite. Și este extrem de important să nu uităm niciodată asta.
Arta nu e decor. Arta nu e sunet de fundal. Arta nu e tăcere și supunere.
Arta e tot ceea ce nu vor stăpânitorii să se vadă și să se știe. Când puterea decide să cenzureze (inclusiv printr-o așa-zisă reprezentație în paralel) înseamnă că arta lovește fix acolo unde trebuie.
PS: repet pentru cine nu a înțeles sau nu vrea să priceapă: arta are nevoie și de etică, nu doar de estetică. Nu orice mâzgâleală făcută cu penița sau pensula se numește artă.
*pe Marina Simona Zanfir o mai puteți citi și în alte articole pe vorbitorincii.ro.
