În octombrie 2026, Teatrul Național din București l-a angajat pe regizorul Felix Alexa, sub conducerea managerului general Ada Lupu Hausvater. Alexa pregătește spectacolul „Tartuffe”, de Molière, alături de actori precum Maia Morgenstern, Marius Manole și Marius Bodochi.
În ianuarie 2023, RISE Project publica investigația „Catedra de abuz: Au fost niște relații de iubire”. Mai multe foste studente ale lui Alexa la UNATC și foste partenere îl acuzau de agresiuni și avansuri sexuale, hărțuire și șantaj profesional. Investigația prezenta mărturii susținute, în unele cazuri, de mesaje, e-mailuri, martori și fotografii. Regizorul a respins acuzațiile de abuz și a descris unele dintre relațiile respective drept relații de iubire.
UNATC a deschis ulterior o anchetă, dar cazul a fost clasat fără sancțiuni, potrivit relatărilor publicate. Felix Alexa continuă să predea la universitate.
Acuzațiile nu sunt echivalentul unei condamnări, iar o controversă publică nu poate ține loc de verdict. Dar nici absența unei sancțiuni nu închide automat orice discuție despre responsabilitatea instituțională.
O anchetă clasată nu este o declarație de încredere publică. Iar absența unei condamnări nu scutește conducerea unei instituții – fie ea UNATC sau TNB – de obligația de a-și justifica deciziile din perspectiva responsabilității profesionale și instituționale. Una este răspunderea juridică a regizorului, alta este responsabilitatea managerială pentru decizia de a angaja un hărțuitor sexual.
Există o formă de orbire instituțională care nu se manifestă neapărat prin neștiință, ci prin refuzul de a considera relevante lucrurile incomode. Informațiile există, mărturiile au fost publicate, întrebările au fost puse. Instituția își vede însă de program, distribuție și repetiții. Spectacolul trebuie să continue.
Prestigiul profesional nu anulează acuzațiile de abuz
În articolul publicat pe 28 octombrie de Cultura la dubă, Ada Lupu Hausvater explică angajarea lui Felix Alexa prin cariera acestuia, legată de TNB prin cel puțin 15 spectacole montate pe scenele teatrului, și prin acordul Consiliului artistic pentru stagiunea în curs.
Întrebată despre acuzațiile din investigația RISE Project, directoarea invocă egalitatea de gen, pe care afirmă că o practică și o pretinde în fiecare moment, și declară că nu a tolerat și nu va tolera hărțuirea sau abuzul. Promite că va reacționa la orice derapaj care ar putea leza demnitatea.
Cariera profesională a lui Felix Alexa nu poate ține loc de răspuns la acuzațiile grave care îl vizează. Iar declarația Adei Lupu Hausvater despre egalitatea de gen și toleranța zero față de abuzuri evită tocmai întrebarea esențială: au fost aceste acuzații luate în considerare la angajare?
Să promiți că vei reacționa la viitoare derapaje, fără să explici cum ai evaluat semnalele de alarmă deja existente, înseamnă să confunzi responsabilitatea cu declarațiile de intenție.
Nu rezultă de aici că managerul ar fi trebuit să pronunțe un verdict asupra regizorului. Dar era perfect legitim să i se ceară să explice dacă informațiile publice au fost analizate și ce criterii au stat la baza deciziei.
Când întrebarea este despre o decizie concretă, un discurs despre principii nu ține loc de explicație.
Ce criterii are un teatru național?
Ada Lupu Hausvater conduce o instituție publică de cultură, în care deciziile de angajare nu pot fi justificate exclusiv prin preferințele artistice ale conducerii. De altfel, nici într-un teatru privat libertatea de a alege colaboratorii nu înlătură responsabilitatea de a asigura un mediu de lucru sigur. În cazul TNB, acestei responsabilități i se adaugă obligațiile de transparență și de răspundere publică ale unei instituții finanțate din bani publici.
Desigur, un manager trebuie să aibă libertatea de a alege regizorii cu care lucrează. Calitatea artistică nu se stabilește prin vot pe Facebook, iar repertoriul unui teatru nu poate fi dictat de presiunea momentului.
Numai că libertatea de decizie nu înseamnă absența responsabilității.
Când angajezi un profesionist despre care există o investigație jurnalistică amplă, cu mărturii multiple și acuzații grave, întrebarea legitimă nu este dacă îi interzicem dreptul la muncă. Întrebarea este ce evaluare a făcut instituția înainte de a lua decizia, ce criterii a aplicat și dacă a considerat necesar să explice publicului rațiunile acestei alegeri.
Mai ales când vorbim despre o instituție care lucrează inclusiv cu actori tineri, studenți și oameni aflați la început de drum, pentru care accesul la oportunități profesionale depinde inevitabil și de deciziile celor aflați în poziții de putere.
E suficient să acceptăm că investigația RISE există și că întrebările pe care le formulează nu dispar odată cu publicarea următorului afiș la Tartuffe.
Dreptul artistului de a profesa și dreptul teatrului de a alege responsabil
În dezbaterile de acest fel apare aproape invariabil argumentul talentului. S-a spus că omul a avut / (poate că) mai are spectacole bune, actorii (unii) îl apreciază, publicul îl cunoaște, cariera lui este importantă. De ce am amesteca arta cu viața personală?
În principal, pentru că acuzațiile din investigația RISE Project nu priveau pur și simplu relații private între adulți. Unele dintre mărturii descriau raporturi în care exista o diferență semnificativă de putere: profesor și studentă, regizor și tânără aflată la începutul carierei, profesionist consacrat și persoană dependentă de oportunități profesionale.
În asemenea raporturi, consimțământul, limitele profesionale și posibilitatea de a refuza fără teama unor consecințe nu sunt chestiuni secundare. Sunt esențiale.
A cere explicații unei instituții nu înseamnă a cere interzicerea unui artist sau excluderea lui din viața profesională. Felix Alexa are dreptul să profeseze, dar este Teatrul Național București, una dintre cele mai importante scene ale țării, tocmai locul potrivit pentru a-i oferi o nouă colaborare de prestigiu, fără o explicație clară despre felul în care au fost evaluate acuzațiile publice?
O asemenea decizie nu este doar o alegere artistică. Ea poate fi percepută și ca o confirmare instituțională, chiar ca o formă de validare publică, o premiere după acele multe hărțuiri de care este acuzat. Tocmai de aceea, conducerea teatrului trebuie să explice nu doar de ce îl consideră potrivit profesional pe regizor, ci și cum se asigură că toți cei implicați în producție lucrează într-un mediu sigur, protejat de hărțuire, abuz și presiuni exercitate din poziții de autoritate.
Instituțiile trebuie să poată răspunde pentru propriile alegeri fără să invoce automat libertatea artistică drept scut.
Noi mărturii și avertismente ignorate? Ce spun regizoarea Iulia Grigoriu și actorul Mihai Călin
Angajarea lui Felix Alexa la Teatrul Național București a provocat noi reacții în lumea teatrului. Regizoarea Iulia Grigoriu, fostă studentă a regizorului, a relatat pe 29 octombrie 2026, pe Facebook, că acesta ar fi amenințat-o că nu va putea profesa, după ce ea refuzase să iasă cu el la cină. „Cât o să țină de mine, n-o să faci meseria asta”, i-ar fi spus profesorul, potrivit actriței, care afirmă că păstrează mesajul în scris.
Iulia Grigoriu vorbește și despre urmările pe termen lung ale experienței sale. Deși au trecut 12–13 ani, povestește că, atunci când repeta pentru spectacolul „Ora Zero” la TNB, intra în teatru cu teama că l-ar putea întâlni pe Felix Alexa. Actrița atrage atenția că abuzul nu afectează doar relația dintre două persoane, ci poate transforma chiar locul de muncă sau de studiu într-un spațiu asociat cu frica. Ea explică și de ce victimele vorbesc uneori după mulți ani: când au 18–19 ani, în fața unui profesor cu autoritate asupra viitorului lor profesional, tinerii pot să nu aibă instrumentele necesare pentru a recunoaște și denunța un comportament abuziv. Iar procesul de înțelegere și recuperare poate dura ani.
O altă reacție vine de la Mihai Călin, actor și reprezentant al sindicatului actorilor din TNB, care susține că a avertizat-o personal pe Ada Lupu Hausvater în privința acuzațiilor formulate împotriva lui Felix Alexa. „I-am spus Adei despre ancheta Rise Project, acuzațiile aduse lui F Alexa, despre stilul său de lucru conflictual și i-am atras atenția că va fi scandal”, a scris actorul într-un comentariu pe Facebook. Mihai Călin afirmă că a refuzat să mai colaboreze cu regizorul în urmă cu aproximativ opt ani, după ce acesta ar fi umilit o colegă sufleor. Mai mult, susține că managera TNB ar fi dorit să îl includă pe Felix Alexa și în Consiliul artistic al teatrului, dar că el s-a opus și a reușit să împiedice această numire.
Cele două intervenții aduc în discuție aspecte diferite, dar esențiale pentru responsabilitatea instituției. Mărturia Iuliei Grigoriu arată de ce siguranța unui mediu profesional nu se reduce la absența unor noi incidente, iar declarația lui Mihai Călin ridică întrebarea dacă managera TNB a decis angajarea regizorului după ce fusese avertizată explicit asupra acuzațiilor și a riscurilor invocate de colegii săi. Afirmațiile celor doi necesită un răspuns din partea persoanelor vizate, dar nu pot fi înlăturate prin simpla invocare a carierei artistice a regizorului.
Întrebarea pentru conducerea Teatrului Național devine astfel și mai precisă: ce a făcut cu avertismentele primite și cum garantează un mediu de lucru sigur pentru toți angajații și colaboratorii, inclusiv pentru cei care au relatat experiențe de abuz?
Ministerul Culturii anunță toleranță zero față de hărțuire și abuz
Ministra Culturii, Ioana Ciocan, a reacționat la controversa privind angajarea lui Felix Alexa la Teatrul Național București și a anunțat o politică de toleranță zero față de hărțuire și abuz în instituțiile culturale subordonate ministerului.
„În mandatul meu, vom aplica o politică de toleranță zero față de orice formă de hărțuire sau abuz și vom urmări respectarea obligațiilor legale de prevenire și combatere a acestor fapte”, a transmis ministra.
Ioana Ciocan a precizat că deciziile de personal aparțin managerilor instituțiilor, însă Ministerul Culturii va monitoriza respectarea obligațiilor legale privind prevenirea și combaterea hărțuirii.
Ministra a încurajat persoanele care se confruntă cu asemenea situații să le semnaleze la adresa sesizarihartuire@cultura.ro. Potrivit declarației sale, o comisie dedicată va analiza sesizările și va propune măsurile prevăzute de lege. „Nimeni nu trebuie să se teamă de consecințe profesionale pentru că a vorbit”, a subliniat Ioana Ciocan.
Poziția ministerului este un semnal important, mai ales într-un domeniu în care relațiile de autoritate și dependența de oportunități profesionale pot face dificilă semnalarea abuzurilor. Este un pas important, care arată disponibilitatea Ministerului Culturii de a aborda o problemă mult timp ignorată. Eficiența măsurilor va depinde însă de aplicarea lor concretă și, mai ales, de încrederea oamenilor că pot semnala abuzurile fără teama unor consecințe profesionale.
Respectul pentru artă începe cu respectul pentru oameni
Un teatru național nu este doar locul în care se întâlnesc regizori consacrați și actori valoroși. Este și o instituție care contribuie la definirea standardelor profesionale ale unei comunități. Dacă discuția despre conduita celor aflați în poziții de autoritate devine incomodă de fiecare dată când este vorba despre un artist important, standardele ajung să fie negociabile în funcție de notorietate.
Iar dacă instituțiile cer publicului să distingă între acuzații și fapte dovedite, trebuie să distingă și ele între absența unei condamnări și absența oricărei probleme care merită examinată. Nu putem cere rigoare juridică de la public și, în același timp, să considerăm că întrebările despre responsabilitatea managerială sunt atacuri la adresa artei.
Aceste împrejurări sunt suficiente pentru a cere transparență. Nu pentru a pronunța un verdict.
Ada Lupu Hausvater are ocazia să explice mai clar decizia pe care a luat-o. Fiindcă talentul unui regizor poate fi discutat în cronici, valoarea unui spectacol poate fi judecată în sală, iar acuzațiile pot fi evaluate prin procedurile competente. Dar responsabilitatea unei conduceri se vede și în felul în care răspunde atunci când întrebările devin incomode.
Cortina se ridică pentru spectacol. Responsabilitatea instituției nu se termină niciodată odată cu aplauzele.
