Un copil între viață și moarte. Și noi, în tranșee.

Suntem o societate divizată.
Nu puțin. Complet.

Fiecare are tabăra lui.
Pozițiile sunt clare.
Și nimeni nu pare să mai asculte pe nimeni.

Zilele trecute a fost un accident.
Un copil de doi ani a lovit cu capul bordul mașinii.
Era pe scaunul din față.
Fără centură.
Fără scaun special.

Tatăl conducea.

Accidentul n-a fost grav.
Dar frâna a fost.

Dacă era pe bancheta din spate, în scaunul lui?
Foarte probabil, nu se întâmpla nimic.

Copilul e și astăzi în comă.
Luptă pentru viață.

Un copil între viață și moarte. Și noi, în tranșee.

„Tatăl e de vină.” / „Nu fiți hiene.”
„Trebuie să învățăm ceva.” / „Gândiți-vă la mama.”
„Trebuie reguli mai dure.” / „Trebuie compasiune. O rugăciune n-ați putea spune, imediat acuzați.”

Toți strigă.
Nimeni nu pare că îi ascultă pe ceilalți.

Ca de obicei, nu știm să ne întâlnim la mijloc.
Ori judecăm.
Ori plângem.
Dar împreună, mai niciodată.

Și totuși, poate că se poate.
Poate că fix aici e lecția.

Putem spune o rugăciune.
Și putem învăța ceva.

Nu una în locul celeilalte.
Ci una cu cealaltă.

Doamne,
Îți înălțăm rugăciunea noastră pentru acest copil mic, aflat între viață și moarte.
Ocrotește-l cu mila Ta, vindecă-i trupul firav și adu-l înapoi la viață deplină, fără dureri, fără urmări.
Dă putere familiei lui în aceste clipe și aprinde în inimile tuturor părinților lumina înțelepciunii,
pentru ca niciun alt copil să nu mai sufere din nepăsare sau neștiință.
Fă din această suferință o lecție care salvează vieți.
Amin.

Nu e despre vină.
E despre viață.

*găsiți și alte articole semnate de Lorand Balint pe Vorbitorincii aici.

**imagine copertă: Inquam Photos / Octav Ganea