Caută
Close this search box.

Cum câștigă inteligența în sport și cum își sabotează România propriile modele

Scris de:
  • Razvan Săndulescu
    Razvan Săndulescu

Vorbitorincii sunt o comunitate independentă de analiști și publiciști. Lucrăm în interes public și credem că o nație are nevoie de bun simț și cultură pentru a progresa. Singurele surse de finanțare sunt contractele de publicitate, plățile Google pentru audiența din Youtube și donațiile voastre. Dacă vreți să ne sprijiniți, puteți apăsa acest buton.

Minți sclipitoare în corpuri de atleți. Cum inteligența e cel mai puternic mușchi al sportului – și de ce îi devorăm pe cei mai buni dintre ai noștri

Există un mit persistent în sport, unul pe care televiziunile l-au hrănit timp de decenii cu imagini care înfățișează corpul, efortul și suferința fizică. Că performanța supremă aparține celui mai antrenat trup. Că trofeele se câștigă în sala de forță, nu la bibliotecă. Că mintea e doar un accesoriu al mușchiului.
Câțiva sportivi și antrenori de top ai României demontează acest mit, prin ceea ce au în comun: inteligența. În același timp, cu consecvență aproape ritualică, publicul românesc încearcă să-i devoreze pe toți. Nu pentru a internaliza ceva bun din aceste modele, ci pentru a-și exterioriza propriile frustrări și limite.

Mircea Lucescu – un intelectual al fotbalului românesc

Pe 7 aprilie 2026, România a rămas fără cel mai mare antrenor al ei. Mircea Lucescu a decedat la vârsta de 80 de ani. Știm cine a fost Lucescu – 35 de trofee, al treilea cel mai titrat antrenor din istoria fotbalului mondial după Sir Alex Ferguson și Pep Guardiola. Dar ce a fost cu adevărat, dincolo de cifre și palmares, cui i se datorează succesul lui.

Mircea Lucescu a fost, înainte de orice, ca și Cornel Dinu, un om al minții. Talentul său tehnic era dublat de o inteligență tactică evidențiată încă din cariera de jucător. A crescut într-o familie fără carte și a înțeles mai bine decât oricine că educația nu e un moft, ci diferența dintre cel care se mulțumește cu puțin și cel care câștigă mult.

Această filosofie a transferat-o pe teren. Le-a cerut întotdeauna jucătorilor să citească, să facă școală. A crezut mereu că doar așa puteau deveni atât oameni, cât și sportivi mai buni. A format caractere, nu doar alergători și dribleuri.

inteligența în sport
Mircea Lucescu – sursă: www.shutterstock.com

Cristian Chivu – scudetto câștigat cu capul, nu cu picioarele

Un alt antrenor care se anunță de mare succes, Cristian Chivu merge pe același drum, cu o capacitate ieșită din comun de a înțelege nu doar jocul de fotbal, ci și societatea și relațiile interumane. La 45 de ani, în primul său sezon complet ca antrenor de seniori la Inter Milano, românul este pe cale să realizeze eventul Campionat și Cupă pe care nu l-a mai reușit nimeni de la Jose Mourinho încoace.
Ce spun cei din jurul lui? Același cuvânt, repetat obsesiv: inteligent.

Javier Zanetti, vicepreședintele lui Inter și fostul său căpitan: „Chiar și când eram colegi, Cristian era un jucător foarte inteligent. A fost mereu limpede că el are capacitatea să se dezvolte ca antrenor.”
Mkhitaryan, veteranul mijlocaș al lui Inter, a descris cum Chivu a gestionat momentul critic de după umilința din finala Champions League (0-5 cu PSG): „Chivu, care este foarte inteligent, a înțeles că nu trebuie să revoluționeze echipa.”

Tacchinardi, legenda lui Juventus și rival simbolic al Interului, a recunoscut: „Văd în el un nou Jose Mourinho.” Președintele Giuseppe Marotta a sintetizat: „E un lider dovedit. Îi prevăd o carieră de succes.” Ca urmare, Inter îi pregătește un nou contract și o dublare a salariului la 5 milioane de euro pe an, plus, poate chiar mai important decât prelungirea propriu-zisă, un rol extins de antrenor-manager, cu drept de decizie în transferuri.

Într-o lume care nu mai privește în jur, Chivu alege realitatea prezentului și a lumii din jur, nu tovărășia cutiilor cu ecrane luminoase. Tot educație este și observația sa, la adresa fotbaliștilor proprii, dar care nu se limitează la aceștia: „Generația aceasta este generația fără o mână, pentru că tot timpul au un telefon în mână și cu cealaltă mână fac totul.

Respectul se câștigă prin rezultate, dar un antrenor la început de drum, cu o experiență minimală, nu o poate face decât printr-o inteligență specială, inclusiv emoțională. Așa a câștigat o echipă și a format un spirit de luptă. Astfel, a întors în decurs de câteva luni, de la partida cu Pisa, 3 meciuri de la 0-2.
Așa a ajuns aproape de a câștiga un scudetto cu Inter în primul sezon. Aceasta a fost rețeta succesului în gestionarea unui vestiar de 600 de milioane de euro.

David Popovici – băiatul din Pantelimon care a refuzat America

David Popovici, copilul de aur (și la propriu, și la figurat) al sportului românesc și mondial, se remarcă și el tot printr-un nivel extrem de ridicat al calității vorbirii și gândirii. A refuzat oferte de la universități prestigioase din SUA și Europa – Harvard, Princeton, UCLA, USC, unele chiar cu bursă totală. De ce? „Indiferent cât de premiați și de cunoscuți ar fi fost antrenorii din SUA, nu ar fi fost cum e antrenorul meu. Nu am cum să las baltă faptul că am crescut împreună.

Aceasta este loialitate, dar și un act de inteligență emoțională rară, precum și o mostră de maturitate deosebită. De fiecare dată când apare în public, este o încântare să-l auzi. Vorbește mai bine și mai profund decât profesorii și politicienii. Este permanent o sursă de citate și de uimire. Iar când concurează parcă zboară pe apă, cu o viteză ireală, așa cum îi este și mintea, când înaintează în fraze și idei.

Corpul e instrumentul la care cântă mintea. Nu doar la David și ceilalți, ci la toți cei care vor să realizeze ceva unic. Nu șmecheria câștigă, ci adaptarea tactică, seriozitatea, viziunea pe termen lung. Pe scurt, inteligența. Lucescu a construit echipe prin promovarea tinerilor și printr-o filozofie educativă, Chivu gestionează cu succes un vestiar plin de ego-uri mai mari decât San Siro, iar Popovici a refuzat banii și confortul SUA pentru a rămâne alături de ceea ce dăduse deja rezultate.

Dintre cei trei, unul a plecat în tinerețe din România și s-a întors la final de carieră. Altul a refuzat să se întoarcă, cu toate riscurile profesionale, iar al treilea a ales să nu plece din țară, ca Simona Halep. Toți cei care au revenit sau au rămas în România au fost supuși oprobriului ori de câte ori au pierdut un meci, un turneu sau o medalie. Uneori, de o duritate inimaginabilă.

Există o lecție comună în poveștile lui Lucescu, Chivu, Popovici și restul: cel mai inteligent câștigă, nu cedează; iar dacă ești deștept, stai departe de proști, chiar dacă uneori te copleșesc.

*foto copertă: www.shutterstock.com

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Descoperă alte noutăți