România și triburile sale. Din care faci parte?

O țară, două triburi. Sau mai multe.

Am fost zilele trecute la premiera unui film românesc. După proiecție, au avut loc discuții cu echipa artistică. La un moment dat, discuția a virat usor politic, spre suveranisti, AUR și ceilalți. Și m-a uimit certitudinea absolută a vorbitorului, pentru care era evident, fără ca măcar să întrebe, că nimeni din sală nu face parte din tribul celălalt. Efectiv zero ezitare sau vreo precauție de a modera tonul. Şi cumva, nici nu cred cǎ se înșela, pentru că spațiile culturale sunt percepute ca fiind frecventate de progresiști.

Cred cǎ a fost pentru prima dată când am realizat, concret, că există o (auto)segregare majoră în societate, bazată pe afinități culturale, politice și de stil de viață.

Premierele de film/teatru, cafenelele cu cafea de origine, spațiile culturale independente, festivalurile de un anumit tip, expozițiile, toate astea au devenit markeri ai identității tribale. La fel și pentru celălalt pol: bisericile, evenimentele patriotice, anumite tipuri de muzică sau petreceri câmpenești, pelerinaje. Fiecare trib știe unde sunt locurile lui și, mai important, unde nu sunt.
Parcă existǎ o harta invizibilă de care suntem toți conștienți, într-un mod absolut organic. Nu trebuie să îți explice nimeni. Pur și simplu intri într-un spațiu și știi imediat dacă aparții sau nu.

Ritmurile diferite ale aceleiași țări

Dar în toatǎ separarea asta, pierdem capacitatea de a-i percepe pe oameni, la nivel individual, cu povești complexe și unice. Nu perfect buni sau perfect rai.

Progresiștii ascultă podcast-uri, citesc Scena9, ascultǎ Bowie, se uitǎ la filmele lui Mungiu, citesc The New York Times, beau amaretto sour și bere IPA. Cred că România trebuie să fie integrată complet în UE, cǎ educația e cheia, cǎ nationaliștii sunt manipulați de Rusia, că biserica are prea multă influență și nu plătește taxe, iar drepturile LGBT, feminismul și incluziunea sunt drepturi fundamentale. Progresiștii se simt profund frustrați de frâna pusă dezvoltării, au sentimentul că, deși au expertiză și bune intenții, țara e condamnată la mediocritate din cauza unei majorități care pare imună la rațiune, așa cum o înteleg ei.

Vor o Românie ca afarǎ, pe unde merg des. Vor să poată trăi aici fără să simtă că trǎiesc într-o țară din lumea a treia. Şi mai vor instituții funcționale și politicieni care se bazează pe expertiză, nu pe populism.

Naționaliștii citesc știrile pe Facebook, YouTube si Tiktok. Seara se uitǎ la talk- show-uri politice, la televiziunile lor preferate. Cred că UE e ok, în principiu, dar ne tratează ca pe cetățeni de mâna a doua, cǎ integrarea europeană a însemnat fabrici închise și tineri plecați la muncă în străinătate, că LGBT & feminism, etc. sunt niște mofturi fără importanță, atâta timp cât ei se chinuie să plătească ratele lunare.

Vor să simtă că țara asta e și a lor, nu doar a celor care vorbesc engleza, vor să nu li se mai spună că sunt proști pentru că votează diferit, vor ca copiii lor să aibă aceleași oportunități, sǎ simtă că identitatea de român-ortodox-muncitor nu e ceva de care trebuie să îți fie rușine. Nu vor să se mai simtă cetățeni de mâna a doua în propria lor țară.

Naționaliștii votează cu persoane și partide himerice care n-au planuri economice coerente și, deși se simt marginalizați, marginalizează, la rândul lor, minoritățile de orice fel.

Pentru progresiști, naționaliștii sunt retrograzi, needucați, manipulați de propaganda rusă, homofobi și mult prea conservatori.

Pentru naționaliști, progresiștii sunt trădători de neam si valori tradiționale, roboțeii globaliști spălați pe creier de Soros, tinerii frumoși si liberi, #reziștii, deconectați de realitate si distrugători de familii tradiționale. Cred că progresiștii îi disprețuiesc.

În realitate, cei mai mulți progresiști nu disprețuiesc naționaliștii, dar îi compătimesc și cred cǎ dacǎ ar fi fost educați (ca ei) ar fi fost mai greu de manipulat. Iar asta e, de fapt, tot o formǎ de dispreț pe care o ai pentru cineva pe care îl consideri inferior cognitiv, dar încerci să fii empatic.

Și ambele narațiuni au elemente de adevăr.

Fragilul „noi” pe care îl pierdem

Când societatea e fragmentată în triburi separate, fiecare instituție importantă a statului devine suspectă pentru cel puțin un trib.

Universitățile sunt marxiste, anti-romanești, neo-bolșevice și woke. Toți știu cǎ media e cumpărată, dar fiecare trib crede că e cumpărată de ceilalți. Justiția e politizată, dar fiecare tabără crede că justiția lucrează pentru ceilalți.

Rezultatul e o societate în care nu mai există încredere, nu mai există o autoritate recunoscută de toți, nu mai există instituție care să poată pretinde că servește binele comun, pentru că binele comun nu mai înseamnă același lucru pentru toata lumea. Pentru un trib, România modernă înseamnă integrare europeană, drepturi individuale, economie de piața, cultură urbană cosmopolită. Pentru celălalt, înseamnă tradiție, biserică, familie tradițională, suveranitate, suspiciune față de Occident.

Practic, viziuni fundamental incompatibile despre ce obiective merită urmărite.

*Carmen Crețu este din București și este de profesie avocat

**articol preluat de pe Facebook

***foto copertă: ATOMA, mural, stația de metrou Piața Romană