Dacă vom introduce uniforme obligatorii în școlile din România aș începe prin a-l suna pe JW Anderson.
Sau pe KAWS. Sau pe Wales Bonner. Sau pe Jil Sander. Sau aș organiza un concurs internațional de design, așa cum organizăm concursuri de arhitectură pentru parcuri, piețe și clădiri importante.
Aș pune pe masă un brief foarte simplu: avem câteva milioane de copii și adolescenți care trebuie să poarte zilnic aceste haine. Faceți ceva atât de bun încât să le placă.
Ceva mișto.
Ceva pe care un copil de 14 ani să nu vrea să-l dea jos în secunda în care a ieșit pe poarta școlii.
Marile branduri fac asta permanent. Uniqlo lucrează cu artiști și designeri. Adidas transformă echipamentul sportiv în obiect cultural. Zara aduce în magazine idei care până nu demult aparțineau podiumurilor. Designul bun, care altădată era rezervat celor care își permiteau luxul, a devenit accesibil milioanelor de oameni.
De ce uniforma școlară românească ar trebui imaginată, din start, ca o vestă bleumarin dintr-un material care te face să transpiri? De ce, atunci când spunem „uniformă”, vedem imediat ceva urât?
Dezbaterea despre uniformele școlare riscă să intre foarte repede în șanțurile în care intră aproape toate dezbaterile românești.
Uniformele sunt bune pentru că aduc disciplină.
Uniformele sunt rele pentru că distrug individualitatea.
Uniformele îi fac pe copii egali.
Uniformele doar ascund inegalitatea.
Uniformele ne întorc în comunism.
Și, după câteva zile, fiecare tabără va avea argumentele, exemplele și indignările ei. Vom termina probabil exact în locul din care am plecat.
Mult mai fain și mai eficient ar fi să începem dezbaterea cu o altă întrebare:
„Cum ar arăta dacă am face-o extraordinar de bine?”
Și abia după ce avem răspunsul să dezbatem dacă merită sau nu făcută.
*Lorand Balint este Managing Director la Publicis Sport and Entertainment Romania. Găsiți și alte articole semnate de el pe Vorbitorincii aici.
**surse foto: www.shutterstock.com & uniqlo
