M-am reîntors la birou din concediu și pendulam între două stări.
E senzația aia că nu știu dacă am stat prea mult în concediu sau prea puțin. Simt, alternativ, că aș mai fi avut nevoie de timp, dar și că am exagerat. „Mai vreau” e rostit cu jumătate de gură, urmat imediat de „gata, hai, ajunge”. Prea am stat ca belferul.
Cele două gânduri apar la diferență de câteva secunde, spuse de același eu, cu aceleași vicii, cu aceleași opinii, cu aceeași oboseală sau cu aceeași relaxare pe care mi-e rușine să o afișez prea tare.
Am început să mă gândesc că toată chestia asta nu e doar despre o alegere personală, deliberată.
Cine decide cât e suficient? Ai putea zice eu, individul ăsta care scrie, dar nu e chiar așa. Eu, care ar trebui să aleg, sunt deja format dintr-o grămadă de lucruri care nu sunt doar ale mele. Reguli înghițite pe nemestecate, rușini îngropate bine. Ideea că trebuie să fiu mereu util, justificabil, cu sens. Existența însăși nu e un argument suficient de puternic.
Vinovăția odihnei
Nu există un reper clar. Corpul nu are indicator cu leduri care să spună: acum ești odihnit, acum ai exagerat, acum e cazul să te simți vinovat. Absolut totul trece prin filtrul vinovăției. Dacă te simți bine, parcă n-ai voie. Dacă te simți obosit, parcă n-ai muncit suficient. Oricum ai da-o, ceva nu se potrivește.
Concediul devine o negociere cu o instanță invizibilă din capul tău, care îți verifică legitimitatea stării de bine. O comisie imaginară întreabă: „dar chiar aveai nevoie?” și nu pare niciodată mulțumită de răspuns.
Nu ne spune nimeni direct cât avem voie să ne odihnim, dar ni se sugerează constant. Din tonuri, din priviri, din glume gen „ce viață, ai fost mult plecat”, din comparații cu alții care n-au apucat nici anul ăsta. Încet, fără să-ți dai seama, nu mai măsori concediul în zile, dar îl măsori în cât de justificabil pare în raport cu ceilalți.
Ajungi să-l trăiești cu o frână mentală pe care nu o vezi. Te uiți la ceas, te gândești la mailuri, te întrebi dacă nu cumva exagerezi. Ești fizic detașat de muncă, dar continui să muncești psihic. Consumul acesta atacă exact ce ar fi trebuit să-ți dea concediul: liniște, gol, lipsă de scop imediat. Lucruri suspecte pentru un adult „funcțional”.
Două versiuni ale aceluiași eu
Pendularea asta nu e doar între „mai vreau” și „gata, hai la treabă”. E între două feluri de a te vedea pe tine.
Unul în care ești un om cu ritm, lene, plăcere, timp mort, respirație, cu zile care nu trebuie să fie memorabile.
Altul în care ești un om serios, util, așezat, validat, cu un sens ușor de explicat în două propoziții.
Trist e că nu știm cum să le potrivim fără să simțim că una o trădează pe cealaltă. Odihna și valoarea personală în concediu par pe părți opuse ale unei negocieri tensionate. Dintre tine cel din pijamalele pufoase, cu părul ciufulit și o pată de cafea pe piept, și versiunea ta cu outfit smart casual, laptop sub braț și badge-ul de acces la cingătoare.
Pauza ca suspiciune
Școala ne-a învățat că pauza e o recompensă, nu ceva firesc. Familia a întărit ideea că statul degeaba e suspect, iar companiile au ambalat totul în discursuri despre echilibru. Calendarul, însă, a rămas plin până la refuz.
Din combinația asta iese un adult care nu mai știe să se odihnească fără să se simtă puțin vinovat, chiar și atunci când are tot dreptul.
Când stai mai mult, dar acel „mult” de care chiar ai nevoie, apare senzația că ai depășit o limită adânc împământenită. Te simți ca un dubios care a furat timp de la cineva, deși e timpul tău.
Când stai prea puțin, rămâne frustrarea că ai bifat concediul, dar n-ai ajuns nicăieri cu el. Ai trecut pe acolo ca printr-o formalitate.
Cine ești când nu produci nimic
Poate întrebarea e de ce avem nevoie de ideea de „prea mult”. De ce nu poate fi pur și simplu suficient pentru momentul ăsta? Pentru corpul ăsta? Pentru capul ăsta?
De ce trebuie mereu să existe o normă generală care să se așeze peste ce simți tu concret? De ce e ca o notiță scrisă de cineva care nu te-a întâlnit niciodată, dar, totuși, îți pretinde tot spațiul mental de care dispui?
Când ajungi în pragul ăsta, te sperie liniștea. Când dispar deadline-urile, notificările și urgențele, rămâi cu tine, cu oboseala adevărată, cu gânduri pe care nu le mai acoperă nimic. Ele nu sunt mereu frumoase, nici ușoare, nici ordonate… doar sunt.
Așa ajungem să ne grăbim înapoi la birou, chiar dacă, în realitate, nu vrem. Acolo știm regulile. Știm ce avem de făcut. Știm cine suntem: oameni ocupați. O identitate comodă, chiar dacă obositoare.
Concediul te pune într-o poziție ingrată. Dacă nu produci nimic câteva zile, mai ești ok cu tine? Mai simți că ai valoare? Mai știi cine ești fără task-uri, fără confirmări exterioare? E absurd, dar perfect logic în lumea în care trăim.
Pendularea asta nu vorbește despre lene sau hărnicie. Vorbește despre identitate. Despre cât din tine îți permiți să existe fără să demonstreze ceva. E despre cât de mult poți sta cu tine fără să simți că trebuie să te justifici.
Odihna adevărată începe acolo unde se termină explicațiile. Când nu mai ai nimic de demonstrat nici altora, nici ție.
Atunci când ai, în sfârșit, curajul să închizi telefonul, să dormi de la doișpe noaptea la doișpe ziua, să fii, o singură dată, doar tu.
*Andrei Tetiva are 25 de ani și este absolvent al Facultății de Comunicare și Relații Publice din cadrul Universității „Ștefan cel Mare” din Suceava, promoția 2023. În prezent se ocupă cu producție audio, dar e și account manager pentru o companie importantă din domeniul cărților.
**foto copertă: shutterstock.com
