Dacă teatrul ar fi o știință exactă a sufletului, Declan Donnellan ar fi cel care măsoară, cu precizie, distanța invizibilă dintre o respirație tăiată și un adevăr rostit pe scenă. Nu are nevoie de decoruri grele, de catifele prăfuite sau de o recuzită somptuoasă, ci de o materie atât de fragilă și rară, anume prezența umană absolută. Pentru publicul craiovean, numele său a încetat de mult să mai fie doar o semnătură pe un afiș; a devenit o invitație la o întâlnire cu noi înșine.
Punctul central al artei sale este întotdeauna reprezentat de ochii unui spectator care nu caută „spectacolul”, ci viața în starea ei naturală. Filosofia sa, cristalizată în cartea-cult „The Actor and the Target”, susține coloana vertebrală a fiecărei mișcări scenice. Donnellan crede că viața se întâmplă mereu „în afara noastră”, în ținta pe care o urmărim, în celălalt; iar el recomandă actorului să își concentreze atenția nu doar egoist pe ceea ce face și să se concentreze asupra obiectului acțiunii sale – asupra lucrului căruia îi face acel ceva. Iar acele lucruri; sunt țintele.
În cartea sa, definește că aceste „ținte” reprezintă toți oamenii, recuzita și chiar gândurile care există pentru personaj, iar toate acestea influențează modul în care personajul se comportă. Munca lui implică explorarea lumii așa cum o vede personajul, astfel încât să te poți regăsi în mod firesc în toate circumstanțele date și să înțelegi cum ai reacționa și cum nu ai reacționa în fiecare situație.
De asemenea, vorbește despre granița fină dintre a obține ceea ce vrei de la cineva și evitarea oricăror posibile dezavantaje sau eșecuri. Sună mai complicat decât este în realitate, dar, în cele din urmă, munca lui are ca scop eliberarea actorului pentru ca acesta să se poată relaxa și să își mute atenția și energia de pe propria persoană și de pe „construcția personajului”; asta prin încrederea că, privind lumea pur și simplu prin ochii personajului, el devine acel personaj.
Perceperea lumii și a „țintelor” nu necesită o invocare forțată; el vorbește despre libertatea de a avea încredere că tot ceea ce ai explorat îți este mereu la îndemână și că te poți folosi de aceste elemente când și dacă apar în mod spontan în mintea ta.
Nu caută „Marea interpretare”, ci momentul de grație în care un actor uită că este privit și începe, pur și simplu, să existe. Donnellan definește teatrul ca pe un act transgresiv, o lentilă care destabilizează certitudinile spectatorului și îl forțează să privească lumea dintr-o perspectivă complet nouă, adesea deconcertantă.(„Traducerea și punerea în scenă a unei piese de Shakespeare trebuie să îți ofere o cale de a privi realitatea într-un mod tulburător de diferit față de cum credeai că arată lucrurile înainte.” – Declan Donnellan)
În centrul filosofiei teatrale a lui Declan Donnellan se află convingerea că spectacolul nu este un produs finit livrat unui public pasiv, ci un organism viu generat prin „schimb uman” direct. Regizorul refuză să vadă cultura ca pe o bulă de izolare sau un refugiu confortabil din calea asprimii lumii; din contră, el consideră că teatrul are datoria etică de a arunca spectatorul înapoi în miezul celor mai cumplite suferințe și dileme ale istoriei.
Prin această implicare profundă, publicul încetează să mai fie un simplu martor și devine un coproprietar al actului teatral. Miza artei nu este niciodată una cosmetică sau ornamentală – sintagma „artă decorativă” reprezentând în viziunea sa un oximoron – ci una pur transformațională, capabilă să ne reconecteze la esența speciei noastre într-un mod profund carnal, organic și visceral.
Această respingere radicală a „decorativului” explică de ce spectacolele create de Donnellan mizează atât de mult pe spațiul gol și pe vulnerabilitatea brută a actorului, dincolo de orice conceptualizare rigidă. Într-o epocă dominată de consumerism și de ecrane, unde tehnologia tinde să distanțeze oamenii, regizorul britanic caută să restaureze intimitatea pierdută tocmai prin valorificarea imperfecțiunii și a prezenței fizice în același spațiu cu spectatorul.
Deși nu respinge formele moderne de difuzare, precum transmisiunile live-streaming, ne avertizează constant că nicio lentilă de cameră nu poate substitui energia pulsândă a scenei. În viziunea sa, doar acest „schimb de carne și sânge”, în care publicul simte respirația actorului și îi observă greșelile, posedă acea forță terapeutică indispensabilă, capabilă să ne modifice structural și să vindece alienarea omului contemporan.
Pentru a arunca o privire în interiorul complex al acestui univers creativ, putem să evocăm drept simbol „albul” din spectacolul ”Hamlet”, montat la Teatrul Național „Marin Sorescu” din Craiova, ce a avut premiera în februarie 2024. Imaginați-vă nu o sală de teatru, ci o arenă de interogatoriu. Donnellan a mutat publicul pe scenă, în gradene paralele, lăsând între spectatori un covor alb, lung și tăios, precum o planșă de scrimă, ceea ce transcende scena dintr-o stare fixă, într-un proces viu.
Acolo, în acea „Danemarcă” epurată de orice muzealitate monumentală, Hamlet nu poartă coroană, ci o suferință modernă, recognoscibilă, într-o lume a costumelor simple, gri și a zâmbetelor „corporatiste”. Regizorul britanic a eliminat în acel moment al patrulea perete, transformând spectatorul într-un martor ocular, aproape un complice la prăbușirea unei lumi.
Astfel, adăugându-se esenței sale artistice, acest gest de a curăța scena de orice artificiu, lăsă textul lui Shakespeare să sângereze și să respire la doar câțiva centimetri de ochii noștri. Iar spre deosebire de media modernă care bombardează publicul cu informații redundante și alterate, chiar și atunci când îl pun în discuție pe Shakespeare, Donnellan consideră că genialitatea dramaturgului constă în ceea ce lasă pe dinafară. În acest context, rolul regizorului nu mai este acela de a conceptualiza sau de a livra adevăruri absolute, ci de a privi marile teme (iubirea, pierderea) din unghiuri diferite, oferind profunzime și lăsând spațiu misterului.
Declan Donellan, prin indicațiile sale, reușește să sculpteze aerul, fiind un regizor al relațiilor, nu al pozițiilor. Poate să țeasă fire invizibile de tensiune între actori. Nu regizează piese, ci tensiuni electrice. Stilul său este definit de o economie extremă a mijloacelor artistice: câteva scaune și un spațiu gol. Dar în acest spațiu gol, reușește să creeze o densitate emoțională care devine aproape palpabilă. Este cel care ne învață că cea mai mare aventură nu este decorul care se schimbă, ci modul în care un personaj se uită la altul atunci când totul s-a pierdut.
Cuvintele nu mai sunt folosite pentru a ne apropia, așa cum avem iluzia, ci devin cea mai mare defensivă împotriva comunicării realiste. El este de părere că într-un text măreț, dincolo de acțiunea susținută de replicile personajului, trebuie să asculți acea mică bătaie în perete – ca ecoul a doi prizonieri care încearcă să comunice prin zidul celulei lor. Aceea este comunicarea esențială, cuvintele fiind adesea însăși zidul.
În acest an, prezența sa în Festivalul Internațional Shakespeare de la Craiova se completează cu o nouă nuanță, mai luminoasă, dar la fel de riguroasă. Lăsăm în urmă frigul clinic și claustrofobia din ”Hamlet” pentru a păși în universul dinamic din ”Doi tineri din Verona”. Însă regizorul din spatele măștii rămâne același: cel care refuză să ne vândă iluzii.
Ne putem aștepta la aceeași sinceritate brutală, la o tinerețe care explodează pe scenă fără nevoia de artificii, amintindu-ne că Shakespeare nu s-a scris ieri, ci se întâmplă chiar acum, în pulsul fiecărui tânăr care iubește sau trădează. În final, Donnellan ne plasează, în fața ochilor, o oglindă. El nu ne arată „teatru”, ci ne provoacă la viață; una decojită de măști, până când rămâne doar nucleul ei arzător.
Dacă îl veți vedea pe Declan Donnellan în preajma sălii de spectacol, veți observa o autoritate blândă și un zâmbet discret. Este zâmbetul omului care știe un secret teribil de simplu: că în teatru, ca și în viață, singurul lucru care contează cu adevărat este curajul de a fi prezent, de a privi ținta în ochi și de a nu clipi.
*Denisa Coșereanu este studentă în anul I – Teatrologie, Jurnalism teatral UNATC ”I.L. Caragiale” București
* *Textul a apărut în Shakespeare’s Chronicles – revista Festivalului Internațional de Teatru Shakespeare, coordonată de criticul de teatru Alina Epîngeac, în care peste treizeci de studenți din patru universitǎți din Bucureşti, Cluj şi Craiova şi tineri critici de teatru distribuie în rolul principal propria gândire criticǎ şi oferă impresii fresh de la fața locului, sub formă de cronică de teatru, interviu, portrete.
Prin colaborarea cu Festivalul Shakespeare, Vorbitorincii dedică spațiu vocilor tinere din critica și jurnalismul cultural, prin publicarea pe site a unor articole din revista Shakespeare’s Chronicles.
