Eu, Gen Z – El, Ozzy

Deși sunt adolescentă din Generația Z, într-o lume în care ai toată muzica la un click distanță, am ajuns să iubesc rockul, în special metalul. Nu doar ca sunet, ci ca refugiu. Muzica asta mi-a schimbat felul în care văd lumea.

Ozzy m-a găsit înainte să știu că îl caut

Mi s-a spus că, atunci când eram mică, părinții îmi puneau balade rock în loc de cântece de leagăn. Iar vocea lui Ozzy era singura care mă oprea din plâns. Pare că “Dreamer” era piesa mea preferată înainte să știu ce înseamnă muzica.

Anii au trecut și, ca orice copil, am fost prinsă în trendurile pop ale generației mele. Rockul părea ceva vechi și îndepărtat. Asta până într-o seară, pe la 12 ani, când mă simțeam pierdută și complet neînțeleasă. Nu-mi găseam locul. Nu aveam prieteni. Eram diferită – nu mă pasionau jocurile video, glumele colegilor nu mă amuzau, iar grupurile din clasă mă lăsau pe dinafară.

Ce caută o adolescentă Gen Z în mijlocul metalului din anii ’70-’80?

Atunci, în camera mea, singură, mi-am făcut un playlist, iar Spotify mi-a sugerat “Smells Like Teen Spirit”. A fost ca o scânteie. Am devenit obsedată de Nirvana. Le-am învățat toate piesele, din toate albumele. Era ca și cum cineva, în sfârșit, punea în versuri tot ce simțeam. După, am început să explorez mai mult. La un moment dat, am asculltat cu tata “Iron Man” de Black Sabbath. Atunci a început totul: Ozzy s-a transformat din vocea îndepărtată din copilărie, într-un îndrumător. Cu el am pășit spre un univers în care m-am regăsit cu totul.

Am început să cânt la chitară, să citesc biografii: Slash, Mötley Crüe, Ozzy, etc. Am devenit, cum spune tata, „o mică enciclopedie metal”. Preferatul meu e thrash-ul, dar ascult din toate subgenurile. Chiar dacă trupele astea au apărut cu zeci de ani înainte să mă nasc, mesajele lor sunt mai actuale ca oricând. “War Pigs” sau “Dreamer” sunt piese care vorbesc despre lumea de azi: ”Politicians hide themselves away/ They only started the war/ Why should they go out to fight?/ They leave that role to the poor, yeah/ Time will tell on their power minds/ Making war just for fun/ Treating people just like pawns in chess/ Wait ‘til their judgement day comes.“

Fiecare cu revolta lui. A mea e îmbrăcată în negru și vine cu o chitară

Știu că sunt diferită de alți adolescenți de 16 ani. Nu există zi în care să ies din casă și să nu strige cineva după mine “Emo! Emo!” sau alte etichete –, dar nu mă deranjează. Nu mi se pare nimic greșit în a fi unic într-o generație în care mai mult de jumătate din persoane pun accent pe alt stil vestimentar și alte genuri de muzică. E ok să fii altfel. Fiecare trece prin propriile lui revolte care îl conduc către muzica în care se regăsește. Revolta mea e îmbrăcată în negru și izvorăște printr-o chitară distorsionată.

Nu cred că eu am găsit metalul. El m-a găsit pe mine. Și sunt recunoscătoare. Pentru Ozzy. Pentru că a fost acolo, cu vocea lui ciudată și un pic rătăcită, dar mereu sinceră. Ultimul lui concert – la care Ozzy nu s-a ridicat în picioare, dar a performat cu tot sufletul – a fost un rămas-bun legendar, care va intra în istorie.

Ozzy va exista în continuare. Prin muzică. Prin mesajele lăsate. Și, pentru mine, prin vocea care mi-a spus, din copilărie până azi: „Nu ești singură.”

„I’m just a dreamer / Who dreams of better days”

*Raluca Tonigaru are 16 ani, este elevă în clasa a X-a la Liceul Teoretic Callatis din Mangalia; face parte din trupa de teatru a liceului; a participat în 2024 la etapa națională a Olimpiadei Naționale de Argumentare, Dezbatere și Gândire Critică și cântă la chitară.

**așteptăm textele voastre la vorbitorincii@mindopoly.ro pentru a fi publicate la Tineri Scriitorinci .