Dorul: cuvânt unic și sentiment profund
Că tot am sărbătorit Ziua Internațională a Dorului săptămâna aceasta, propun să reflectăm asupra lui în contextul actualității mioritice. Se traduce dor în alte limbi? Manque, nostalgie, belonging, homesickness, însă parcă nicio traducere nu încapsulează mai bine noțiunea decât cea în limba română. Evident că nu am să iau în considerare limbi pe care nu le stăpânesc, însă consider că, din cele trei pe care le-am folosit până acum în acest text dor este unic. Bine, sper să nu fiu subiectiv.
Pentru orice român, noțiunea dor este un amalgam între toate cele menționate precedent în definițiile din franceză și din engleză, însă care ascunde un strat ce transcende către înțelesuri de frecvențe de undă chiar mai largi. Pentru noi, dorul îmbrăcă o aură de ideal, de ceva la care tindem, pe care știm că asimptotic îl putem atinge însă care este depărtat, fie temporal (dacă ne gândim la ceva care a dispărut și nu poate fi adus înapoi, îndeobște o experiență, un sentiment), fie geografic, dacă ne gândim la persoanele sau locurile ce ne sunt drage.
Ce stârnește dorul românilor plecați?
Acum, mă întreb, sunt mulți conaționali din afara granițelor care poartă în suflet un dor de plaiurile țării de origine, însă ce îmi stăruiește mai exact este ce anume exact, din interiorul granițelor, îi face să aibă acest sentiment de dor în suflet? Poate fi acest lucru clasificat topologic? Carevasăzică, pot aceștia să ia o săgeată și să stabilească precis care loc reprezintă pentru ei originea dorului? Fie că e vatra părintească, fie că e școală unde au experimentat cunoașterea istoriei poporului, fie că e imperfectul oraș aglomerat în care își petreceau timpul seară de seară? Ce înseamnă pentru acești oameni România și ce le lipsește (traducere fr., verbul manquer)?
Reîntregirea neamului și dorința de apropiere
Relaționez deseori cu oameni departe de casă care își doresc reîntregirea neamului în diferitele conjuncturi ale vieții de expat. Și acest fenomen se răspândește de ceva vreme încoace. A avut diverse faze în istoria recentă – cea mai des întâlnită fiind aceea prin care cei plecați îi îndemnau și încercau să îi convingă pe cei rămași că singura șansă, pentru un trai mai bun, este că viața să se desfășoare în afara granițelor. Se motiva ideea că prosperitatea întregii familii sau a unui grup de prieteni depindea de cât de mulți membri trebuiau să aleagă acest drum.
România s-a schimbat, dar dorul rămâne
Dar România s-a schimbat (mult în bine), iar această motivație a început din ce în ce mai mult să scârțâie. Așa că analizând protestul diasporei nu poate să nu îmi treacă prin gând următoarele. Nu cumva mulți votanți doresc ca cei de care le este dor, cei cu care au construit comunități însă de care sunt departe geografic să vină mai aproape de ei? Își doresc să reducă distanța, mimând adesea grijă pe care o poartă pentru cei apropiați, dar realizează bineînțeles că nu vor să renunțe la traiul sigur și salariile în euro pe care le câștigă.
Dorul, între patriotism sincer și egoism mascat
Cum mai pot aceștia să forțeze convingerea că străinătatea oferă un trai mai bun? Uite că unii au găsit chichița pe care democratic vor să o folosească. Un act de egoism pseudo-patriotic involuntar, dacă mă întrebați pe mine.
*Matei Popescu are 28 de ani, este inginer de profesie, originar din Ploiești, absolvent al Politehnicii București, Facultatea de Inginerie Aerospațială, absolvent al programului Sistem si Control al Universității Tehnice Eindhoven, actualmente rezident în Bruxelles.
**mai multe articole scrise de Matei Popescu puteti citi aici
***foto copertă: Alina Tonigaru
Un răspuns
Un articol foarte bine scris, coerent și profund. Cred că mulți români din diaspora sau reveniți în țară rezonează cu ideile formulate. Ai o bulină albă de la mine.