Vreme trece, vreme vine
O cunoștință de-a mea, proaspăt căsătorită, nu-i dăm numele, își amintea de copilăria de acum aproximativ patruzeci de ani. Ca mulți alții din generația noastră, a crescut printre vasele în care gătea maică-sa: niște obiecte chinuite, vai morții lor. Multe erau moștenite de la bunici, altele aveau zeci de ani de uzură, fiind iremediabil afumate de flacăra unor aragaze obosite. Ceaunele de tuci aveau pe fund un strat de funingine atât de gros, încât păreau că nu fuseseră luate de pe foc de când au fost cumpărate ori căpătuite.
Cum am spus mai sus, omul s-a însurat între timp și s-a așezat la casa lui. S-a trezit brusc înconjurat de veselă nouă, cumpărată sau primită cadou de nuntă: ceaune impecabile, oale sclipitoare și cratițe de inox, în care te puteai oglindi.
Confundăm tinerețea cu „vremurile bune”?
Culmea ironiei a apărut însă într-o seară de confesiuni la șpriț. Privind la bucătăria lui modernă și curată, amicul meu ofta cu o urmă de regret sincer. Se întreba, cu o seriozitate dezarmantă, când o să ajungă și oalele lui să arate „așa cum trebuie”, negre, arse și „pline de zgură„, exact ca cele ale mămică-sii.
Paradoxul nostalgiei este că ne face să tânjim după oalele negre de altădată, uitând că ele nu erau așa dintr-o alegere estetică, ci pentru că atât se putea. A crede că „înainte era mai bine” doar pentru că eram noi mai tineri înseamnă să confunzi mirosul de ars cu parfumul fericirii.
*sursă foto copertă: www.shutterstock.com
