Societatea ca oglindă a războiului nostru interior – realitatea colectivă, dezbinarea și agresivitatea ca efecte ale durerilor nespuse
Realitatea colectivă, dezbinarea societății și percepția diferită a realității nu sunt decât efecte ale luptei ce multi dintre noi o ducem în interiorul nostru fără a o exprima, nefiind exprimată, recunoscută și privită fără judecată, se revarsă în exterior sub formă de furie, agresivitate, suicid – e războiul pornit din lăuntru și revărsat în afară.
Copilăria anilor ’90, între haos și abuz – ce a lăsat în urmă tranziția și cum a intrat violența în casele noastre
Aveam 4 ani la „revoluție„, nu îmi aduc aminte rațional acele perioade, însă am simțit acei ani și cei ce au urmat, am simțit probabil ca majoritatea dintre noi haosul anilor ’90, goana fără reguli a adulților ieșiți parcă dintr-o iluzie, competiția inegala pentru a face bani, pentru a pleca din țară, confuzia generală a rezultatului manipulativ obținut prin curajul celor ce au fost în stradă în acele vremuri.
Imediat după ce minerii au făcut liniște prin abuzuri greu de imaginat, girate de oportuniștii ce au continuat să fie conectați la banul public doar pentru propriul interes, a urmat frustrarea multor părinți la acea vreme, furia, nedreptatea, frica de a recunoaște adevărul, unde s-au revărsat toate acele emoții negative? În propria casă, unde majoritatea copiilor au simțit ce înseamnă cureaua, furtunul de la mașina de spălat, alții au simțit urletele și abuzul oferit de „bărbați” mamelor lor, alții au simțit neputința propriilor părinți ce își înecau amarul la barul din colț sau au găsit ca dependență munca, mulți la mii de km de proprii copii.
Povara normelor sociale și rana nevindecată – cum presiunea de a deveni „bărbat matur” ascunde rănile copilului din noi
Am 39 ani în prezent și conform „normelor societății” trebuia să am deja o familie, copii, să muncesc 14-16 ore pe zi și să mă sacrific pentru dezvoltarea și susținerea unei familii – că asta face un „bărbat matur„, să fiu respectuos și recunoscător familiei – chiar dacă încă îmi amintesc furtunul de la mașina de spălat, jignirile și abuzurile, chiar dacă văd același abuz în prezent în relațiile părinților de vârsta mea, în comportamentul multor „masculi alfa” ce sunt în funcții de conducere, în viața publică, în Biserică, etc.
Drumul către vindecare: introspecția – confruntarea cu propriile răni
În urmă cu 4 ani am intrat pentru prima dată în cabinetul unui psihoterapeut și pentru prima dată am fost „ținut de mână” de un adult care m-a ajutat să privesc în interior, să împărtășesc abuzurile prin care am trecut în copilărie, să îmi exprim furia, nedreptatea, tristețea și golul emoțional ce ani de zile îl acopeream cu diverse comportamente submisive sau abuzive față de cei din jurul meu sau față de mine însumi.
Încă există acea rană acolo, încă învăț că acele experiențe nu se pot uita, însă pot găsi curajul de a vorbi din cicatrice, nu din rană.
Războiul din societate, ca traumă colectivă, este născut din răni personale
Ce am constatat în ultimii 4 ani este faptul că această realitate exterioară, acest punct al societății în care am ajuns să fim dezbinați, plini de furie și agresivitate, această realitate în care căutam salvatori, facem victime sau devenim victime, acest război ajuns parcă la un nivel inuman, nu sunt decât efectele experiențelor noastre cu războiul interior pe care individual îl ducem, sunt efectele anilor care au trecut peste noi fără să învățăm să exprimăm cu sinceritate, acele experiențe din copilărie care ne-au marcat, fără ca seniorii să-și recunoască propriile decizii luate din frică, rușine sau vinovăție, fără ca tinerii să își asume, să se implice și să contribuie la o viață socială diferită de cea a părinților lor.
Confuzia prezentului și responsabilitățile împărțite între generații
Trăim într-un prezent confuz și fragil nu pentru că oamenii politici sunt singurii vinovați, ci pentru că seniorii ce erau tineri părinți în anii ’90 sunt cuprinși de resentimente, de rușine, de vinovăție, de experiențe neexprimate, alegând să arate cu degetul către proprii copii care se refugiază în diverse adicții, dependențe sau comportamente dăunătoare.
Trăim într-un prezent incert, nu pentru că instituțiile nu își fac treaba, ci pentru că acei copii ce au trăit diverse forme de abuz în copilărie și au devenit adulți își exprimă durerea și frustrarea în exterior, implicându-se în anturaje, inclusiv politice, unde există ceea ce au simțit în copilărie, competiție, agresivitate, abuz, minciună, pentru că asta este familial.
Pacea socială nu vine odată cu războiul, ci din procesarea durerilor interioare
Confuzia, incertitudinea și situația actuală nu este doar o problemă, ci este un prag pe care noi ca societate este necesar să-l facem. Nu o să obținem pace căutând războiul, iar acest război nu este în exterior, ci în interiorul nostru, în dureri neprocesate din trecut.
Ștefan Cențiu este antreprenor, are 39 ani și locuiește în Brașov
Site-ul www.vorbitorincii.ro este deschis opiniilor voastre, care pot fi regăsite în secțiunea Tineri Scriitorinci.
*foto copertă: Alina Tonigaru, Göteborgs Konsthall (Muzeul de Artă Göteborg)
