Republica Moldova și memoria imperiului. Să știi că nu e o glumă când mă pui să vorbesc rusă.
Poți să zici ceva în rusă?
– Tu ești din Moldova, nu?
– Ți-ai dat seama după accent.
– Da… Deci, știi rusă?
Așa arată marea majoritate a dialogurilor mele atunci când întâlnesc și discut pentru prima dată cu cineva din România. Întrebarea îmi este pusă cu oarecare urme de sfioșenie, sfioșenie îndepărtată repede de curiozitate și o fascinație anticipativă cu privire la răspunsul meu.
– Da, știu.
Ei bine, aproape fără excepție, dacă confirm că știu rusă, interlocutorul meu mă va ruga:
– Poți să zici ceva în rusă?
Rugăminte care păstrează curiozitatea și fascinația găsite mai devreme în conversație, dar relevă câteva straturi mai ascunse, greu de observat, dar ușor de simțit. Aflat de câțiva ani la București, am auzit aceeași rugăminte iar și iar, dezvoltând în timp o antipatie tot mai pregnantă pentru ea. Am început să o văd ca pe o poruncă dată cu zâmbetul pe buze. O execut de fiecare dată, dar în loc de mândrie, simt rușine. Simt că tocmai mi-am executat numărul, ca o maimuță de circ, pusă să jongleze pentru desfătarea publicului.
O întrebare banală care ascunde 200 de ani de umilință. Limba în care ne-au învățat să tăcem.
Rușinea e suportabilă, dar vine însoțită și de o durere difuză. Nu se poate simți decât dacă știi și ceva din istoria ultimilor 200 de ani ai pământului dinte Prut și Nistru. Eu am această povară, de a o ști. Știu că pentru a-mi face jongleriile lingvistice toți predecesorii mei au avut de înghițit sânge cu foame. Știu că rușii au deportat, înfometat, închis, umilit și desconsiderat generații la rând, doar ca să scoată cu toată ferocitatea de care dispun tot ce poate fi românesc în românii ce au avut ghinionul de a se naște nu în dreapta, ci în stânga unui râu.
Știu că și eu, chiar dacă fiind născut într-un stat independent, cu limba română ca limba oficială, m-am ciocnit de la o vârstă fragedă cu propaganda, mediu informațional și de divertisment inundat de material în limba rusă, cu oameni stabiliți de zeci de ani în Republica Moldova care au refuzat și refuză în continuare să comunice folosind limba română, oameni care încă încearcă să-și marcheze superioritatea imaginată folosind limba unui imperiu. De la deputați, la vânzători la tejghea, viața în Moldova e o luptă zilnică pentru a apăra un lucru inalienabil – limba română (a se citi identitatea românească a poporului din Republica Moldova).
Eu știu toate astea, cei care mă roagă să zic ceva în rusă, nu. Pentru ei e ceva amuzant, trivial. Pentru foarte mulți români, Republica Moldova rămâne acel loc exotic, unde planează o ceață de mister cu iz rusesc. O țară în care te duci ca să te simți bine că nu te-ai născut acolo.
Trebuie să fie clar că nu simt supărare față de cei cu care am aceste dialoguri. Rămân, însă, de fiecare dată cu un regret. Înteleg că această naivitate nu reprezintă rea voință, ci e doar un alt simptom al celor aproape 200 de ani de separare, cu o mică gură de aer interbelică. Avem suferințe care își au originea în același actor extern sau aceleași evenimente globale, dar derulate diferit, amintite diferit, simțite diferit. O creangă ruptă dintr-un copac „va suferi” diferit de copacul din care a fost ruptă, dar atât creanga cât și copacul „suferă” din cauza aceleași agresiuni mecanice.
Memoria e prima condiție a Unirii
Diferența asta creeaza o bariera în mentalul colectiv, o barieră în calea reîntregirii memoriei naționale. De asta, mi-ar plăcea să aud mai multe discuții, o mai mare implicare a intelectualității din România, inclusiv în răscolirea suferințele basarabenilor de după 45′, dacă nu și din perioada Imperiului Țarist. Aceste suferințe merită să ocupe și ele spațiu mediatic, alături de cele provocate de comunismul din România.
Vreau ca, de exemplu, cei născuți și crescuți la București să aibă un interes la fel de mare față de soarta disidenților din Basarabia, cum am și eu față de cei ce au suferit sub dictatura ceaușistă. Românii de pe malul drept trebuie să înțeleagă de ce unii moldoveni își zic moldoveni și nu români, de ce spun la recensământ că limba pe care o vorbesc e moldoveneasca și de ce nu își doresc la unison Unirea. Aceste „de ce”-uri trebuie să aibă un răspuns bazat pe fapte istorice, pe care majoritatea românilor să îl cunoască și să-l înțeleagă.
Faptul că în Republica Moldova încă mai există 40% din populație dornică de Unire e aproape miraculos, având în vedere ingineria rusească exercitată asupra a tot ce a însemnat românesc în Moldova. Acceptarea, dar – mai ales – înțelegerea diferențelor între cele două maluri este unul dintre pașii vitali pe care cred că trebuie să-i facem ca să putem spune că Unirea are vreo șansă.
*Munteanu Mihai are 22 de ani, este născut și crescut la Chișinău, în Republica Moldova. Acum este student la medicină la București.
**foto copertă generată de A.I.
